Armata.
Duminică, 11. Sărbătoare naţională,
întârziată din cauza morţii lui Garibaldi.

Ne-am dus în piaţa Castellor, ca să vedem parada. Soldaţii defilară pe dinaintea comandantului corpului de armată, în mijlocul poporului înşirat pe amândouă părţile. Pe când ei treceau în sunetul trâmbiţelor şi al muzicilor, tata îmi numea regimentele şi-mi înşira gloriile steagurilor. Trecură mai întâi, elevii Academiei militare, vreo trei sute, aceia care au să se facă ofiţeri de geniu şi de artilerie, îmbrăcaţi în unifor-me negre. Ei defilară cu o eleganţă cutezătoare şi sprintenă de soldaţi şi de studenţi. După ei trecu infanteria: brigada din Aosta, care a luptat la Goito şi la San-Martino, şi brigada din Bergamo, care a luptat la Castelfidardo, patru regimen-te, companie după companie, mii de ciucuri ce păreau a fi ghirlande de flori roşii ca sângele, înşirate, legănate, prinse la amândouă capetele şi purtate prin mijlocul mulţimii. După infanterie înaintară soldaţii din geniu, meşteşugarii războiului, cu pene negre şi galoane cărămizii. Pe când defi-lau aceştia, vedeam înaintând în urma lor sute de pene lungi şi sumese în sus, care treceau pe deasupra capetelor mulţi-mii: erau alpiniştii, apărătorii porţilor Italiei, toţi înalţi, ru-meni, vânjoşi, cu pălăriile lor calâbreze şi cu uniforma lor verde şi frumoasă ca iarba cea proaspătă şi verde a munţilor lor. Alpiniştii tot mai treceau, când se ivi un oarecare neas-tâmpăr în popor: soseau vânătorii vechiului batalion al dois-prezecelea — acela care intrase cel dintâi în Roma, prin spăr-tura de la Poarta Pia; oacheşi, ageri, sprinteni, cu panaşele fâlfâind; ei trecură ca un torent negru, iar sunetul trâm-biţelor lor răsună în toată piaţa ca un strigăt de bucurie. Dar zgomotul trâmbiţelor fu acoperit de un alt zgomot întrerupt şi greoi, care ne vesti sosirea artileriei de câmp. Atunci tre-cură frumoşii soldaţi cu galoanele galbene. Ei stăteau mândri pe chesoanele lor trase de trei sute de perechi de cai plini de foc. Erau urmaţi de măreţele lor tunuri, turnate în bronz şi oţel, care scânteiau la razele soarelui, se zguduiau şi uruiau de se cutremura pământul. Apoi sosi, cu mers în-cet şi maiestuos, frumoasă în aspra-i înfăţişare, cu soldaţi înalţi şi catâri voinici: artileria de munte, aceea care ducea groaza şi moartea până unde poate să ajungă piciorul omenesc. În sfârşit trecu în goana cailor, cu căştile stră-lucitoare sub soare, cu lănciile ridicate în sus, cu steguleţele fâlfâind în vânt, cu uniformele sclipitoare de aur şi argint, umplând aerul de zăngănit şi de nechezaturi, frumosul regi-ment “Cavaleria Genova” care a trecut ca un uragan peste zece câmpuri de bătaie, de la Santa Lucia până la Villafranca.
— Tată, ce frumos e! strigai eu.
Tata mă mustră pentru această exclamaţie şi-mi zise:
— Nu trebuie să priveşti armata ca un spectacol frumos. Toţi aceşti tineri, voinici şi plini de speranţe, pot să fie che-maţi oricând, ca să-şi apere ţara şi toţi pot să cadă în câteva ore străpunşi de gloanţe şi de schije. De câte ori, într-o serbare, vei auzi strigând:
“Trăiască armata! Trăiască Italia!” Înfăţişează-ţi în zarea depărtată toate aceste regimente ce trec, acoperind cu cada-vre înecate în sânge o întreagă câmpie. Atunci strigătul de: “Trăiască armata!” îţi va ieşi cu mult mai din adâncul inimii, şi chipul măreţ al Italiei îţi va părea mai aspru şi mai impunător.

Italia.
Marţi, 14.

Aşa să-ţi saluţi patria, în zilele ei de sărbătoare:
“Italie, patria mea, mândră şi dragă ţară: unde s-au născut şi vor fi înmormântaţi tatăl şi mama mea: unde sper să trăiesc şi să mor şi eu; unde fiii mei vor creşte şi vor muri; frumoasă Italie, mare şi glorioasă de multe secole, unită şi liberă de puţini ani; tu care ai răspândit în lume lumina atâtor minţi geniale; tu, pentru care au murit atâţia viteji pe câmpuri de bătaie, şi atâţia martiri pe rug; mamă augustă a trei sute de cetăţi şi a treizeci de milioane de fii; eu, copil, care încă nu te înţeleg şi nu te cunosc deplin, eu te cinstesc şi te iubesc din tot sufţetul meu şi sunt mândru de a mă fi născut pe pământul tău şi de a mă numi fiul tău!
Iubesc mările tale minunate şi falnicii tăi Alpi; iubesc monumentele tale măreţe şi nemuritoarele tale amintiri; iubesc gloria şi frumuseţea ta; iubesc şi te cinstesc întreagă, ca şi pe scumpa părticică din tine, unde pentru prima dată am văzut lumina soarelui şi am auzit numele tău. Vă iubesc pe toate cu aceeaşi dragoste şi cu egală recunoştinţă: vitea-zule Turin, falnică Genova, învăţată Bolonie, fermecătoare Veneţie, puternice Milan; vă iubesc cu aceeaşi dragoste de fiu; gingaşă Florenţa, Palermo grozav, Neapole nemărginit şi frumos, Romă superbă şi nemuritoare!
Te iubesc, scumpă patrie! Iţi jur că voi iubi pe toţi fii tăi ca pe fraţii mei; că pururea voi cinsti în sufletul meu, pe marii tăi bărbaţi, care trăiesc, şi pe cei care au murit; că voi fi un cetăţean muncitor şi cinstit, purtând mereu grijă de a mă face mai bun, spre a fi mai vrednic de tine, spre a lucra din micile mele puteri, ca să piară odată de pe faţa ta: mizeria, neştiinţa, nedreptatea, relele, şi ca tu să poţi trăi pe viitor dezvoltându-te liniştită în măreţia drepturilor şi a puterilor tale! Jur că-ţi voi servi, cât voi putea mai bine: cu mintea, cu braţul, cu inima mea, zelos şi umil; iar dacă cum-va ar veni ziua când ar trebui să dau pentru tine sângele şi viaţa mea, îmi voi da sângele şi voi muri strigând până la ceruri numele tău sfânt şi trimiţând ultima mea sărutare steagului ţării binecuvântat!”

32 grade de căldură.
Vineri, 16.

În cinci zile, cât au trecut de la sărbătoarea naţională, căldura a crescut cu trei grade. Acum suntem în toiul verii: toţi încep să obosească; toţi au pierdut feţele rumene de astă-primăvară; gâturile şi picioarele se înmoaie; capetele moţăie şi ochii se închid. Bietul Nelli, care suferă mult de căldură, a îngălbenit ca ceara, adoarme câteodată cu capul pe caiet; dar Garrone stă totdeauna gata să-i pună dinainte o carte deschisă şi înaltă, ca să nu-l vadă profesorul. Crossi îşi pleacă uneori capul său roşcat şi zbârlit într-un chip aşa de ciudat, încât l-ai crede dezlipit de trup şi proptit alături. Nobis, se plânge că suntem prea mulţi şi că-i stricăm aerul. Drept să spun, ne vine cam greu să mai învăţăm acum. Mă uit pe fereastră la copacii cei stufoşi, la umbra cărora m-aş culca bucuros, şi mă prinde necazul, când mă văd silit să stau neclintit în bancă. Dar îmi fac inimă, când văd pe mama cât de îngrijorată şi cu băgare de seamă se uită la mine, când mă întorc de la şcoală, ca să vadă dacă sunt galben la faţă şi obosit. Când îmi scriu temele, după fiecare pagină mă întreabă:
— Poţi să mai scrii, copile?
Iar dimineaţa, la ora şase, când mă deştept ca să mă pregătesc de şcoală, mă sărută şi-mi zice:
— Mai rabdă Enrico dragă, peste câteva zile o să te odihneşti la ţară sub umbra copacilor din livezi.
Bine face mama, că-mi aduce aminte de copiii care sunt siliţi să muncească la câmp, în arşiţa soarelui, sau în albiile nisipoase ale râurilor; la cei care lucrează în fabrici, mai ales în cele de sticlărie, unde stau toată ziulica aplecaţi la flacăra gazului; ei se scoală toţi mai devreme decât noi şi n-au vacan-ţă, sărmanii! înainte, dar! Tot Derossi ne întrece şi în asta. El nu pregetă nici la căldură, nici la frig; totdeauna vioi sprinten şi frumos cu cârlionţii lui blonzi. El învaţă ca şi astă-iarnă, fără să se obosească şi ne ţine pe toţi cei din jurul său ageri, ca şi cum ar împrospăta aerul cu glasul său cel limpede. Mai sunt încă doi, care stau mereu deştepţi şi atenţi: Garoffi, negustorul, foarte ocupat cu fabricarea evantaielor de hâr-tie roşie, împodobite cu gravuri scoase de pe cutiile de chibrituri, pe care le vinde cu câte cinci lire, şi încăpăţânatul acela de Stardi, care se înţeapă la nas, ca să nu adoarmă, scrâşneşte din dinţi şi cască nişte ochi de parcă voieşte să-l înghită pe profesor.
Cel mai harnic însă e Coretti, bietul Coretti! El se scoală în zori de zi, ca să-l ajute pe tatăl său la căratul lemnelor. La unsprezece, în şcoală, nu mai poate să stea cu ochii deschişi, şi capul îi cade pe piept. Sărăcuţul, se sileşte cât poate să-şi alunge somnul, îşi dă la pumni în ceafă, cere voie profeso-rului să iasă ca să-şi spele obrazul cu apă rece, roagă pe vecini să-l zguduie şi să-l ciupească.
Azi dimineaţă nu-şi mai putu birui somnul şi adormi buştean. Profesorul îl chemă tare:
— Coretti!
Atunci, fiul cărbunarului, care locuieşte alături de el, se sculă şi zise:
— A muncit de la cinci până la şapte, a cărat lemne la muşterii.
Profesorul îl lasă să doarmă şi urmă lecţia încă o ju-mătate de oră. Pe urmă se duse la banca lui Coretti, şi încet de tot îi suflă pe frunte şi-l deşteptă. Când văzu dinaintea lui pe profesor, se dădu repede înapoi înspăimântat. Dar pro-fesorul îi luă capul în mâini şi-i spuse, sărutându-l pe frunte:
— Nu te dojenesc, copilul meu; tu nu dormi de lene, ci dormi de oboseală!

Tata.
Sâmbătă, 17.

Sunt încredinţată că nici Coretti, nici Garrone, n-ar răs-punde vreodată tatălui lor, cum ai făcut tu, aseară, Enricol Cum se poate? Trebuie să-mi făgăduieşti că aceasta nu se va mai întâmpla cât voi trăi eu. De câte ori la vreo mustrare a tatălui tău îţi va veni la gură vreun răspuns îndrăzneţ, gândeşte-te la ziua ce va sosi neapărat şi în care el te va chema la patul lui, ca să-ţi spună: Enrico, te părăsesc!
Dragul meu copil, multă vreme după ce vei auzi glasul său pentru ultima oară, când vei plânge singur în odai părăsită, în mijlocul cărţilor pe care el nu le va mai deschide niciodată, aducându-ţi aminte, că n-ai avut totdeauna pentru dânsul respectul cuvenit, o să te întrebi tu însuţi: “Cum e cu putinţă?” Numai atunci vei pricepe că el a fost cel mai bun prieten al tău şi că, silit să te pedepsească, el suferea mai mult decât tine; că dacă te-a făcut vreodată să plângi, a făcut-o numai pentru binele tău. Cum o să te mai căieşti atunci! O să săruţi în zadar masa la care a lucrat fără preget, locul unde şi-a muncit viaţa pentru copiii lui. Atunci, el îţi ascundea toate greutăţile vieţii şi-ţi arăta numai dragostea. Tu nici nu ştii că sunt zile în care e atât de obosit încât se crede în ajunul morţii şi că singura lui grijă în acele momente e că vă lasă mici, săraci şi fără ocrotire. Adesea intră noaptea, pe când tu dormi, în odaie la tine şi te priveşte la lumina candelei; apoi, deşi rupt de oboseală, se întoarce iarăşi la masa lui de lucru şi îşi continuă lucrarea începută. Tu nici nu-ti închipui că uneori te caută şi stă cu tine de vorbă, ca să-şi mai uite grijile ce-i amărăsc viaţa şi de neajunsurile ce cad asupra tuturor în această lume. El caută să găsească în tine un prieten, ca să-i dea curaj. Are nevoie de dragostea ta, ca să-şi îmbăr-băteze inima. Îţi închipui dar, ce durere trebuie să fie pe el când, în locul iubirii, găseşte o inimă rece şi o lipsă desăvâr-şită de respect? Să nu-ti mai mânjeşti sufletul, Enrico, cu aşa de neagră nerecunoştinţă!
Află, drăguţule, că chiar de-ai fi bun ca un înger, totuşi n-ai putea să răsplăteşti destul ceea ce el a făcut necontenit pentru tine. Gândeşte-te că viaţa e un nimic! O nenorocire poate să te facă orfan de tată, pe când eşti încă mic, peste doi ani, peste trei luni, ba poate chiar mâine.
Vai, Enrico dragă, cum s-ar schimba toate în jurul tău! Ce goală ti s-ar părea casa fără el. Ce groază te-ar cuprinde văzând pe mama ta în haine de doliu! Du-te, băiete, du-te pe vârful picioarelor în odaia în care lucrează tatăl tău, du-te, cere-i să te ierte şi să te binecuvânteze!
Mama ta.

La ţară.
Luni, 19.

Tata m-a iertat şi de astă dată; ba mă lasă chiar să merg să petrec la ţară, după cum ne învoiserăm de miercuri cu tatăl lui Coretti, negustorul de lemne. Toţi doream să ieşim la câmp, ca să răsuflăm un aer mai curat. Ce bucurie pe noi! Ne întâlnirăm cu toţii, după cum făgăduisem, în piaţa primăriei: Derossi, Garrone, Garoffi, Precossi, bătrânul Coretti, fiul său şi eu. Luaserăm fiecare, câte ceva de mân-care cu noi: poame, şuncă, ouă răscoapte, cârnaţi, cozonaci şi altele. Luaserăm sticle cu vin şi pahare. Garrone adusese vin alb într-o damigeană, iar Coretti umpluse plosca soldă-ţească a tatălui său cu vin negru. Micul Precossi, cu hăinuţa lui de fierar, ducea la subţioară o enormă pâine de două kilograme. Merserăm în omnibuz până la răspântia Maicii Domnului, apoi de acolo o luarăm la goană pe dealuri. Ce verdeaţă! Ce umbră plăcută şi răcoroasă! Mergeam de-a du-ra prin iarbă, ne spălam pe ochi cu apă rece din izvoare, săream gardurile! Ce nu făceam! Coretti, bătrânul, ne urma de departe, cu haina pe umăr, fumând din luleaua lui de pământ; şi, din timp în timp, ne ameninţa cu degetul, să nu ne rupem hainele prin mărăcini. Precossi fluiera; nu-l auzisem niciodată fluierând. Coretti fiul, e un omuleţ care ştie să facă o sumedenie de fleacuri cu briceagul său; roţi de moară, furculiţe, stropitori; şi de bun ce e, voia să ducă sacii tuturor. Sudoarea îi curgea şiroaie de pe frunte, totuşi alerga mereu ca o căprioară. Derossi se oprea la fiece mi-nut, ca să ne spună numele plantelor şi ale insectelor. Nu ştiu, zău, cum face băiatul acesta de ştie atâtea lucruri! Garrone mânca pâine pe tăcute, dar nu mai îmbuca aşa de voios ca odinioară; bietul Garrone! S-a schimbat cu totul de când a pierdut-o pe mama sa. Cu toate acestea, e tot bun ca pâinea caldă. Când unul din noi se repezea să sară vreun şanţ, el alerga pe partea cealaltă, ca să-i întindă mâna, şi pentru că lui Precossi îi e frică de vaci, din cauză că a fost împuns de o vacă, pe când era mic, de câte ori trecea vreuna, Garrone se aşeza înaintea lui. Ajuserăm până la vârful Santa Margareta, apoi coborârăm pe povârniş, alergând, sărind, dându-ne de-a berbeleacul ca nişte mere. Precossi se agăţă de un mărăcine şi-şi rupse o bucată din haină. Bietul băiat o sfeclise; stătea şi se uita speriat la peticul care-i atârna de pe umăr. Din fericire, Garoffi, care are totdeauna la el o provizie de ace cu gămălie, îi prinse aşa de bine peticul, încât nu se mai vedea ruptura. Bietul Precossi îi spunea întruna:
— Iartă-mă, iartă-mă, Garoffi dragă!
După această mică întâmplare, începurăm iarăşi să aler-găm. Garoffi nu-şi pierdea timpul nici pe drum: culegea bu-ruieni bune de salată, aduna melci şi strângea pietricele la care lucra, cu nădejdea că să găsească în ele aur sau argint.
Merserăm mereu înainte alergând, sărind, tărându-ne de-a buşilea, urcându-ne pe copaci, întorcându-ne care de care la umbră, şi la soare; alergând în sus şi în jos pe toate cărările, până ce ajunserăm prăpădiţi de oboseală în vârful unui deal, unde ne aşezarăm să ne odihnim şi apoi să îmbu-căm merindele noastre. Ce privelişte minunată! De acolo vedeam întinzându-se la picioarele noastre o câmpie nemăr-ginită, iar în zarea depărtată, Alpii cei albaştri cu vârfurile albe de zăpadă.
Nu mai puteam de foame! Pâinea dispărea într-o clipă de dinaintea noastră. Coretti, tatăl, ne tăia şuncă şi ne împărţea feliile pe frunze de dovleac, care ţineau loc de farfurii.
După ce ni se mai potoli foamea, începurăm să vorbim toţi deodată: de profesori, de camarazii care n-au putut veni cu noi şi de examene. Lui Procossi îi era ruşine să mănânce şi Garrone îi băga cu sila bucăţile cele mai bune de pe farfuria sa. Coretti stătea lângă tatăl său cu picioarele încru-cişate. Nici nu ţi-ar fi trecut prin minte, văzându-i aşa de ru-meni la faţă la faţă şi veseli, că erau tată şi fiu; ai fi crezut mai curând că sunt doi fraţi.
Coretti, bătrânul, închină în sănătatea noastră, apoi luându-ne în glumă vinul de dinainte strigă:
— Vouă, băieţi care învăţaţi la şcoală, nu vă prieşte vinul; lăsaţi-ni-l nouă, muncitorilor; noi avem nevoie de el. Şi apu-când în veselia lui pe fiul său de nas, ne zise: Iubiţi-l pe acest ştrengar; să ştiţi că e o floare de băiat, v-o spun eu!
Toţi începurăm a râde, afară de Garrone. El urmă ciocnind:
— Păcat, zău! Acum sunteţi cu toţii împreună, ca nişte buni camarazi; dar peste câţiva ani, cine ştie pe unde veţi fi! Enrico şi Derossi o să se facă avocaţi sau profesori, sau mai ştiu eu ce; şi voi ceilalţi veţi intra la vreo prăvălie sau vă veţi apuca de vreun meşteşug, şi naiba ştie încotro veţi merge! Atunci, adio prieteni!
— Vorbă să fie! răspunse Derossi. Pentru mine, Garrone o să fie vecin Garrone, Precossi, vecin Precossi, şi ceilalţi asemenea, chiar de aş ajunge Ţarul Rusiei; unde s-or duce ei, merg şi eu!
— Bravo, să trăieşti, băiete! strigă bătrânul Coretti, ridicând paharul. Aşa se vorbeşte creştineşte! Ciocneşte aici! Trăiască toţi camarazii, trăiască şi şcoala, care uneşte într-o singură familie şi pe cei care au, şi pe cei care n-au!
Noi ciocnirăm cu toţii paharele cu el şi băurăm pentru ultima dată. Iar el strigă, golind paharul până la fund: Trăiască batalionul 401! Şi dacă veţi intra şi voi în luptă, ţineţi-vă bine, cum ne-am ţinut noi, băieţi!
Se făcuse târziu. Coborârăm alergând şi cântând; mer-geam ţinându-ne de mână, toţi la rând. Ajunserăm la Pad, când înopta, şi o mulţime de licurici zburau pretutindeni ca nişte scântei.
Tocmai în piaţa primăriei ne despărţirăm, după ce ne hotărârăm să ne întâlnim cu toţii duminică, pentru a merge la teatru “Victor Emanuel”, să fim faţă la împărţirea premiilor elevilor din şcolile de seară.
Ce zi frumoasă! Ce mulţumit aş fi ajuns acasă, dacă n-aş fi întâlnit pe sărmana mea profesoară! O întâlnii pe scara casei noastre, cobora prin întuneric, şi fiindcă mă recunoscu, mă apucă de amândouă mâinile şi-mi zise la ureche:
— Adio, Enrico, adu-ţi aminte de mine!
Băgai de seamă că plângea. Urcai scara şi intrând în casă spusei mamei:
— Am întâlnit pe profesoara mea!
— Se ducea să se culce în pat! răspunse mama, stăpânindu-şi cu greu plânsul.
Apoi adăugă cu jale, uitându-se drept în ochii mei:
— Profesoarei tale, sărmana… îi e foarte rău!

Împărţirea premiilor la elevii meşteşugari.
Duminică, 25.

Ne întâlnirăm cu toţii, după cum ne vorbiserăm, în sala teatrului “Victor Emanuel”, ca să fim faţă la împărţirea premiilor la elevii care urmează la şcolile de seară.
Teatrul era tot aşa de înţesat de lume ca în ziua de 14 martie; atât numai că de astă dată, cea mai mare parte a publicului o alcătuiau familiile de muncitori.
La parter era corul de elevi şi eleve. Ei cântară un imn frumos, închinat soldaţilor morţi în Crimeea. Publicul, entu-ziasmat, aplaudă şi ceru să se repete. Îndată după aceea, premianţii începură să treacă pe dinaintea primarului, prefectului şi a multor altor domni, care împărţeau: cărţi, livrete de case de economie, diplome şi medalii.
Zării într-un colţ al sălii, pe Zidăraşul. El stătea lângă mama lui; ceva mai departe văzui pe directorul nostru şi capul roşcat şi zbârlit al profesorului meu de clasa a II-a.
Trecură mai întâi elevii şcolilor de desen, giuvaiergii, gravorii în lemn, litografii; trecură şi tâmplarii, şi zidarii: veniră în urmă elevii şcolii de comerţ, apoi elevii şcolilor de muzică; printre aceştia se aflau şi câteva fete lucrătoare îmbrăcate de sărbătoare; ele fură aplaudate cu entuziasm.
În sfârşit, veni rândul şcolilor elementare de seară, şi aici începu să fie şi mai interesant.
Era, într-adevăr, ceva frumos să vezi trecând bărbaţi în toată firea de diferite vârste, de diferite meşteşuguri, îm-brăcaţi în felurite chipuri. Treceau bărbaţi cu părul cărunt, copii de meşteşugari şi tineri în floarea vârstei. Copiii erau sprinteni şi veseli; bărbaţii, sfioşi; iar publicul aplauda; şi pe cei mari, şi pe cei mici.
Lumea din sală nu râdea ca la distribuţia premiilor şcolilor noastre; toate chipurile erau serioase, toţi priveau cu băgare de seamă.
Mulţi din premianţi aveau nevestele şi copiii lor la parter. Unii dintre copii, recunoscând pe părinţii lor pe scenă, îi chemau pe nume, îi arătau cu degetul şi râdeau tare. Trecură ţărani, hamali: aceştia erau de la şcoala “Buoncompagni”. Din şcoala “Cittadella” trecu un vopsitor de cizme, pe care tata îl cunoştea. Prefectul îi dete o diplomă.
În urma lui văzui venind o namilă de om, pe care mi se păru că-l mai văzusem, într-adevăr era tatăl Zidăraşului.
El căpătă premiul al doilea. Îmi adusei aminte, că-l văzu-sem la el, în odăiţa din pod, când stătea lângă patul copilului său bolnav, şi îmi îndreptai îndată privirile spre parter, ca să caut pe micul meu camarad. Bietul băiat se uita la tatăl său plin de bucurie şi ca să-şi ascundă emoţia, făcu botul de iepure.
Deodată izbucniră aplauze zgomotoase. Întorsei capul spre scenă şi văzui pe un mic coşar spălat la faţă şi îmbrăcat în hainele sale de lucru. Primarul îi vorbea ţinându-l de mână. După el veni: un bucătar, un măturător municipal; acesta căpătă o medalie.
Eram înduioşat, simţeam în mine un fel de respect pentru aceşti oameni, gândindu-mă la munca grea ce-şi impuseseră ca să poată câştiga premiile. Câtă muncă peste munca lor! Câte ceasuri furate somnului, acelui somn de care au aşa de mare nevoie. Ce povară, ei, sărmanii, mai toţi căsătoriţi, cu grija casei şi a copiilor, să-şi mai frământe mintea neobişnuită cu învăţătura! Şi ce greu trebuie să le fie desenul şi scrierea cu mâinile lor groase şi înţepenite în munci grele!
Printre ei se afla şi un băiat de lăcătuş, care, fu nevoit să-şi sumeată mânecile chiar acolo pe scenă, ca să-şi poată lua premiul. Unii începură să râdă, dar râsul lor fu îndată acoperit de aplauze. În urma lui veni un biet bătrân pleşuv şi cu barba albă. Trecură soldaţi de artilerie; aceştia veneau la cursurile de seară de la şcoala noastră. Trecură şi vameşi, gardişti din aceia care ne păzesc şcolile şi apoi, elevii şco-lilor de coruri începură, iarăşi, să cânte imnul soldaţilor căzuţi în Crimeea, şi-l cântară de această dată cu aşa mult foc, pornit din fundul inimii, încât lumea nici că mai cuteză să bată din palme, atât era de emoţionată. Toţi ieşirăm din teatru încet şi fără zgomot.
Mulţimea se răspândi într-o clipă pe străzi. Micul coşar stătea lângă uşa teatrului cu o carte legată în roşu la subţioară. Mai mulţi domni îl înconjuraseră şi-i vorbeau cu blândeţe. Toţi îşi luau ziua bună unii de la alţii, strigându-se pe nume dintr-o parte a străzii la cealaltă. Era un amestec de: meşteşugari, muncitori, băieţi, gardişti, profesori. Profesorul meu de clasa a II-a ieşi din teatru cu doi soldaţi tunari.
Vedeai nevestele meşteşugarilor cu copii în braţe. Aceştia ţineau în mânuşiţe premiul tatălui lor şi-l arătau cu fală trecătorilor.

Moartea profesoarei mele.
Marţi, 27.

Pe când noi asistam la împărţirea premiilor, sărmana mea profesoară îşi dădea sufletul. A murit la două după amiază, şapte zile după ce venise la mama. Directorul ne aduse ieri dimineaţă această tristă ştire şi adăugă:
— Aceia dintre voi, care aţi învăţat cu dânsa, ştiţi ce bună era şi ce mult îşi iubea elevii; era o adevărată mamă pentru ei. S-a dus, a trecut acuma, sărmana, în viaţa veşnică! O boală cumplită o chinuia de mult. Dacă n-ar fi fost nevoită să muncească ca să-şi câştige traiul, ar fi scăpat. Şi-ar fi putut lungi viaţa cu câteva luni, dacă ar fi cerut concediu; dar ea a voit să stea cu elevii săi până la ceasul din urmă.
Sâmbătă seara, la 17 ale lunii, ea plecă de la şcoală cu tristul presentiment, că nu avea să-şi mai vadă copiii. Le mai dete poveţe bune, îi sărută pe toţi şi plecă plângând. N-o s-o mai vedeţi niciodată. Să nu o uitaţi, copii!
Micul Precossi, care fusese elevul ei în clasa I, plecă uşor capul pe bancă şi începu să plângă.
Ieri seară când am ieşit de la şcoală, ne duserăm cu toţii la casa moartei, ca s-o însoţim până la biserică. Dricul cu doi cai stătea la poartă, şi în stradă se afla multă lume; toţi vorbeau încet.
Găsirăm acolo: pe directorul nostru, pe profesorii şi profesoarele şcolii noastre. Veniseră profesoarele altor şcoli unde sărmana Delcati dăduse mai înaine lecţii. Erau mai toţi copilaşii din clasa ei: mamele lor îi ţineau de mână. Era de asemenea o mulţime de băieţi din alte clase şi vreo cincizeci de fete din şcoala Baretti. Unele aduceau jerbe; altele, bucheţele de trandafiri. Dricul era împodobit cu ghirlande de flori şi cu o coroană mare pe panglia căreia se citea această inscripţie: Scumpei lor profesoare, vechile eleve din clasa a IV-a. Sub această coroană era una mică, adusă de micii săi elevi. In mulţime se zăreau nenumărate servitoare cu lumânări aprinse în mână, trimise de stăpânele lor. Doi servitori în livrea ţineau făclii aprinse. Un domn bogat, tatăl unui elev al ei, trimisese trăsura îmbrăcată toată în mătase albă. Lumea se îngrămădea la poartă. Mai toate elevele plângeau.
Aşteptară încă ceva timp în tăcere. În sfârşit, coborâră coşciugul şi, când îl aşezară pe dric, unii din copiii din clasa ei începură să plângă şi să ţipe. S-ar fi zis că înţeleseseră numai atunci, micuţii, că le murise profesoara. Mamele lor fură nevoite să plece cu ei.Dricul porni. Înaintea lui mergeau fetele din azilul “Concepţiuni”, îmbrăcate în verde închis; şi apoi acelea din azilul “Maria”, în alb; apoi veneau preoţii. În urma dricului mergeau: profesorii, profesoarele şi elevii din clasa I, mulţi din alte clase şi mulţimea. Lumea care se strângea pe la ferestre şi pe la porţi văzând atâţia copii şi coroane, zicea:
— Trebuie să fie vreo profesoară; păcat de ea, sărmana!
Mamele care îşi duceau copiii de mână, plângeau mai toate.
Când am ajuns la biserică, luară coşciugul de pe dric şi-l duseră în faţa altarului. Profesoarele aşezară coroanele împrejurul lui, copiii îl acoperiră cu buchete de trandafiri şi lumea strânsă împrejur cu lumânările aprinse în mână, începu să cânte rugăciunea morţilor. După ce preotul zise “veşnica pomenire”, lumânările se stinseră şi lumea plecă, iar biata moartă rămase singură în biserica întunecoasă şi rece.
Sărmana mea profesoară, aşa de bună cu mine, atât de răbdătoare, care muncise atâţia ani!… Şi-a lăsat puţinele ei cărţi elevilor săi; unuia călimara, altuia un tablou, şi-a împăr-ţit tot ce avea.
Cu două zile înainte de a muri, spusese directorului să nu permită micilor ei elevi să o însoţească la mormânt, ca nu cumva să se îmbolnăvească de mult plâns.
A făcut mult bine, a suferit, a murit! Sărmană profesoară! Ai rămas singură în biserica rece şi întunecoasă! Odihneşte-te în pace, bună şi iubitoare prietenă, dulce şi tristă amintire a copilăriei mele!

Mulţumiri.
Miercuri, 28.

S-ar fi zis că biata profesoară a voit să-şi sfârşească anul şcolar; căci sărăcuţa a murit numai cu trei zile înainte de a-şi sfârşi lecţiile.
Poimâine o să auzim cea din urmă povestire lunară. Titlul ei este “Naufragiul” şi apoi… s-a sfârşit!
Sâmbătă, 1 iulie, încep examenele. A mai trecut un an! De n-ar fi murit biata mea profesoară, s-ar fi sfârşit cu bine.
Când mă gândesc la ce ştiam în octombrie trecut, îmi pare că ştiu acum mult mai mult. Cu câte lucruri noi mi-am înzestrat eu mintea! Scriu mai bine şi-mi exprim mai lămurit gândurile mele; aş putea chiar să fac socoteli pentru mulţi din cei mari care nu ştiu şi să-i ajut în afacerile lor; pricep mult mai lesne şi pot să înţeleg tot ce citesc. Sunt foarte mulţumit. Trebuie însă ca să mărturisesc că mulţi m-au îndemnat şi m-au ajutat ca să învăţ, unii într-un chip, alţii într-altul, acasă, la şcoală, pe stradă, pretutindeni unde m-am dus şi unde am văzut ceva. Azi, le mulţumesc tuturor. Mulţumesc mai întâi bunului meu profesor, care a fost atât de îngăduitor şi de blând cu mine, pentru care a fost o muncă grea cel mai mic progres, de care eu mă bucur. Şi ţie îţi mulţumesc Derossi, iubitul meu camarad, pentru explicaţiile ce mi-ai dat cu atâta bunăvoinţă, făcându-mă să înţeleg lucruri grele, care m-ar fi încurcat la examen. Îţi mulţumesc şi ţie, Stardi, harnic şi stăruitor băiat, căci mi-ai arătat că o voinţă statornică biruieşte tot. Asemenea îi mulţumesc şi bunului şi generosului Garrone, care îmbunează pe toţi acei care-l cunosc şi-l înconjoară. Precossi, Coretti, care mi-aţi dat totdeauna exemplul răbdării în dureri şi al veseliei la muncă, vă mulţumesc şi vouă. Vă mulţumesc tuturor, dar mai mult decât oricui îţi mulţumesc ţie, bunul meu tată, care mi-ai fost cel dintâi profesor, cel dintâi prieten; ţie, care mi-ai dat atât de multe şi bune poveţe şi m-ai învăţat atâtea lucruri! Pe când lucrai pentru mine, ascunzându-mi necazurile tale, te sileai în acelaşi timp, să-mi înlesneşti studiul şi să-mi înfrumuseţezi viaţa. Îţi mulţumesc din suflet şi ţie, bună mamă, îngerul meu păzitor şi binecuvântat, care ai împărţit cu mine toate bucuriile şi toate suferinţele, care ai învăţat, te-ai obosit şi ai plâns cu mine, mângâindu-mi fruntea cu o mână şi arătându-mi cerul cu cealaltă.
Îngenunchez înaintea voastră, cum făceam când eram copil, şi vă mulţumesc cu toată căldura, cu toată recunoştinţa ce aţi inspirat sufletului meu în aceşti doisprezece ani de jertfă şi de iubire.

Naufragiul.
(Ultima povestire lunară)

Sunt câţiva ani de atunci! într-o dimineaţă de decembrie, un vapor mare părăsea Liverpool şi pornea spre insula Malta. Pe el se aflau peste două sute de persoane, socotind şi cei şaptezeci de marinari ai echipajului. Căpitanul şi mai toţi marinarii erau englezi.
Printre călători se aflau şi câţiva italieni: trei doamne, un preot şi o trupă de muzicanţi. Timpul era întunecos.
Un băiat italian, cam de doisprezece ani, frumos la faţă, stătea singur la o parte, în salonul călătorilor de clasa a II-a. Era cam mic pentru vârsta lui, dar voinic şi, după chipul lui îndrăzneţ şi hotărât, se vedea că este sicilian. Se aşezase pe o grămadă de funii şi se proptea de un geamantan vechi şi rupt în care îşi vârâse toată averea sa. Era oacheş la chip şi părul său negru şi creţ îi cădea pe umeri. Bietul băiat era îmbrăcat sărăcăcios; îşi pusese pe spinare un tartan zdrenţăros şi o geantă veche de piele îi atârna de umăr. Stătea pe gânduri şi se uita la călători, la vapor, la marinarii care-i treceau repede pe dinainte şi la marea neliniştită. Înfăţişarea lui, dădea pe faţă că îndurase, de curând, o mare nenorocire. Avea un chip copilăresc şi expresia unui om mare.
Nu trecuse mult de la plecarea vaporului şi se ivi un marinar bătrân cu părul cărunt, aducând de mână o fetiţă. Acesta se opri în faţa micului sicilian şi-i zise:
— Mario, iată, îţi aduc o tovarăşe de drum!
Lăsă aici copila şi se depărtă.
Fetiţa se aşeză şi ea jos, lângă băiat, pe grămada de funii.
Se uitară unul la altul.
— Unde mergi! o întrebă sicilianul.
— La Malta! răspunse fetiţa. Tata şi mama mă aşteaptă acolo. Mă duc la ei. Pe mine mă cheamă Iulia Fagiani.
Băiatul tăcu.
Puţin după aceea, Mario scoase din geantă pâine şi poame uscate. Fetiţa avea pesmeţi. Mâncară împreună.
— Bucuraţi-vă! strigă un marinar italian, trecând repede. O să fie dans mare, în curând!
Vântul creştea din ce în ce, vaporul se clătina tot mai tare; dar copiii care nu sufereau de răul de mare, nici nu băgau de seamă.
Fetiţa zâmbea mereu. Era cam tot de vârsta tovarăşului său, dar mult mai înaltă, oacheşă, ca şi el, şi slabă; crescută în lipsuri, sărăcuţa, era îmbrăcată cât se poate de prost. Părul îi era scurt şi creţ. Purta o basma roşie pe cap şi la urechi avea cercei de argint.
Pe când mâncau, îşi povestiră nenorocirile lor. Mario era orfan. Tatăl său, meşteşugar, murise de curând la Liverpool, şi consulul italian îl trimitea în ţara sa, la Palermo, unde bietul băiat mai avea rude depărtate.
Pe fetiţă o luase de un an, o mătuşă, care o iubea ca pe fata ei, şi o dusese cu dânsa la Londra. Părinţii copilei fiind săraci, o dăduseră cu nădejdea să moştenească pe mătuşă-sa. Din nenorocire, mătuşa murise după câteva luni, călcată de un omnibuz, şi nu-i lăsase nici un ban. Consulul italian o trimi-tea şi pe dânsa în Italia şi întâmplarea făcuse ca amândoi sărmanii copii să fie încredinţaţi aceluiaşi marinar.
— Părinţii mei, adăugă copila, credeau că mă voi întoarce la ei bogată şi iată-mă tot aşa de săracă. Dar ei mă iubesc, şi o să mă primească bucuroşi. Dar frăţiorii mei, sărăcuţii! Am patru. Eu sunt cea mai mare; îi îmbrac, îi îngrijesc, ce bine o să le pară când mă vor revedea! O să intru la ei în vârful picioarelor. Vai! îndrăcită mai e marea!… Apoi începu iarăşi: Te duci şi tu la părinţi?
— Mă duc la rude…, dacă vor vrea să mă primească! răspunse Mario, cu întristare.
— Nu te iubesc?
— Nu ştiu!
— Eu împlinesc treisprezece ani la Crăciun! zise copila.
Începură apoi să vorbească: despre mare, despre oame-nii ce se învârteau în jurul lor. Stătură împreună toată ziua. Călătorii credeau chiar că sunt fraţi. Fetiţa cârpea un ciorap, băiatul stătea pe gânduri, marea se înfuria din ce în ce mai tare. Seara, despărţindu-se, fetiţa zise lui Mario:
— Noapte bună!
— Noaptea n-are să fie bună pentru nimeni, bieţii mei copii! zise marinarul italian care trecea alergând, fiind che-mat de căpitan.
Băiatul voia să răspundă şi el prietenei sale:
— Noapte bună! Când o împroşcătură neaşteptată îl izbi fără veste şi-l azvârli pe bancă.
— Doamne sfinte! Te-ai lovit, îţi curge sânge! strigă fetiţa, apropiin-du-se de el.
Călătorii care fugeau să se adăpostească prin cabine, nu-i băgară în seamă. Mario rămăsese ameţit; copila înge-nunche dinaintea lui, îi şterse sângele de pe frunte, şi scoţându-şi basmaua roşie de pe cap, îl legă cu ea. Când băiatul plecă uşor capul, ca să-l lege, îi pică puţin sânge din rană pe rochia ei cea galbenă şi i-o pătă. Mario îşi reveni îndată în fire.
— Ţi-e mai bine? întrebă copila.
— Da, n-am nimic! răspunse el.
— Noapte bună!
— Noapte bună! adăugă Iulia.
Amândoi coborâră în dormitorul lor. Marinarul prezisese bine. Călătorii nici nu adormiseră şi o furtună îngrozitoare izbucni deodată. Valuri furioase năvăliră asupra corabiei, sfărâmară un catarg, răpiră trei bărci fixate de vapor şi patru boi ce stăteau la prora navei, ca şi cum ar fi măturat nişte frunze uscate. Prin cabine începuse o tulburare, o învălmă-şeală, o spaimă de nespus. Unii ţipau, alţii plângeau, alţii se rugau: era ceva înfiorător. Furtuna creştea mereu. Spre revărsatul zorilor, ea ajunsese la culmea furiei sale. Valuri uriaşe loveau vaporul în toate laturile şi năpădeau pe punte, zdrobind, măturând şi rostogolind în mare tot ce întâmpina în calea lor. Platforma care acoperea maşinile fu sfărâmată şi apa năvăli prin spărtură cu un zgomot înspăimântător, stinse focul. Maşiniştii fugiră înfricoşaţi. Atunci, apa începu să pătrundă pretutindeni.
Un glas puternic strigă:
— Săriţi la pompe!
Era glasul căpitanului. Marinarii alergară la pompe, dar un val puternic izbi furios fără de veste spatele vaporului, sfărâmă parapetul şi un şuvoi de apă pătrunsese înăuntru.
Toţi călătorii, mai mult morţi decât vii, se strânseră în salon. Căpitanul, galben la faţă, apăru în mijlocul lor.
— Căpitane! Căpitane, strigară toţi deodată. Ce ne facem? Cum stăm? Ce speranţă ne dai? Scapă-ne, căpitane, scapă-ne, pentru numele lui Dumnezeu!
Căpitanul aşteptă să se potolească strigătele, apoi zise cu glas liniştit:
— Nu mai e nădejde de scăpare!
Toţi amuţiră de groază. O singură femeie strigă:
— Fie-ţi milă, Doamne!
Călătorii rămaseră câtva timp în acea tăcere înspăimân-tătoare, uitându-se unii la alţii, pieriţi la faţă. Marea mugea mereu, vaporul plutea cu mare greutate.
Căpitanul vru să încerce o scăpare şi porunci să se dezlege o barcă şi să o coboare pe mare. Cinci marinari in-trară într-însa, dar luntrea nici nu apucase să atingă undele, când un val uriaş o şi rostogoli. Doi marinari se înecară. Unul din ei era bătrânul italian; ceilalţi abia putură să se agaţe de funii şi să se urce pe bastiment.
Atunci chiar marinarii pierdură orice speranţă şi două ceasuri după aceasta, bastimentul se şi scufundase la parapet.
O scenă îngrozitoare se petrecea în acest timp pe bordul vaporului. Mame disperate strângând pe copilaşii lor la sân; prietenii se îmbrăţişau, dându-şi ultimul adio: unii coborau prin cabine, ca să nu mai vadă marea cu ochii. Un călător se împuşcă şi căzu mort pe scara cabinelor. Mulţi din acei nenorociţi se agăţau în disperarea lor unii de alţii, îşi fră-mântau mâinile, cădeau leşinaţi. Unii îngenuncheau dinain-tea preotului cerându-i binecuvântarea. Copiii ţipau, lumea răcnea. Se auzeau glasuri ascuţite şi stranii; se vedeau per-soane înmărmurite, nemişcate, cu ochii mari, holbaţi şi aţin-tiţi fără privire; păreau că înnebuniseră. Zăreai pretutindeni chipuri pe care se întipărise moartea.
Cei doi copii, Iulia şi Mario, se agăţaseră de un catarg al vaporului şi priveau marea nesimţitori, fără să clipească.
Marea se potolise puţin, dar vaporul se scufunda cu încetul. Numai câteva minute şi valurile aveau să-l înghită.
— Dezlegaţi şalupa! strigă căpitanul.
Cea din urmă şalupă, singura rămasă, fu îndată coborâtă în mare. Paisprezece marinari săriră într-însa.
Căpitanul rămase pe vapor.
— Căpitane! strigară cei din barcă, vino cu noi.
— Nu, băieţi! Trebuie să mor la postul meu! răspunse căpitanul.
— Vino, vino, poate că vom întâlni un vapor care să ne scape; vino, de unde nu, eşti pierdut!
— Nu, rămân aici!
— Mai avem un loc! strigară marinarii, adresându-se călătorilor. O femeie, să vină o femeie!
O biată femeie, susţinută de căpitan înaintă, dar văzând depărtarea la care se afla şalupa nu cuteză să sară şi leşină. Toate celelalte femei de pe vapor erau şi ele leşinate sau pe moarte.
— Să vină un băiat! mai strigară marinarii.
La această chemare, micul sicilian şi tovarăşa lui, care până atunci rămăseseră împietriţi în faţa acelui spectacol îngrozitor, se deşteptară deodată din acea letargie, şi împinşi de puternicul instinct al vieţii, alergară spre parape-tul vaporului, strigând amândoi deodată:
— Eu! Eu! Şi se îmbrânceau ca două animale sălbatice.
— Daţi-ne pe cel mai mic! strigară de jos. Luntrea este prea încărcată, să vină cel mai mic!
Iulia, auzind aceste cuvinte, rămase ca trăsnită, lăsă bra-ţele în jos şi se uită la Mario, cu ochii stinşi.
Mario se uită şi el la ea; văzu pata de sânge pe rochia ei şi-şi aduse aminte de bunătatea cu care îl îngrijise. Deodată se ivi pe chipul lui lumina unui gând dumnezeiesc.
— Mai repede! strigară cu nerăbdare marinarii de jos, plecăm!
Mario, hotărât, strigă cu un glas care nu mai părea a fi al lui.
— Luaţi-o pe dânsa, e mai uşoară, mergi tu, Iulio, tu ai părinţi, eu sunt orfan! Îţi dau locul meu, du-te!
— Arunc-o jos! îi strigară marinarii.
Mario apucă pe Iulia de mijloc şi o azvârli în mare. Copila ţipă şi căzu în apă, dar un marinar o apucă de braţ şi o trase în barcă.
Băiatul stătea în picioare pe marginea vaporului, cu fruntea ridicată, cu părul în vânt, nemişcat, sublim.
Luntrea porni, şi scăpă cu greu de vârtejul ce-l pricinuia scufundarea vaporului.
Atunci, copila, care rămăsese până aici ca şi lipsită de simţuri, îşi ridică ochii către Mario şi izbucni în lacrimi.
— Adio! îi răspunse băiatul, ridicând mâinile spre cer.
Luntrea înainta repede pe marea agitată, cerul era întunecos. Pe vapor nu se mai văita nimeni. Apa ajunsese până la marginea punţii.
Deodată, băiatul căzu în genunchi, încrucişă mâinile şi ridică ochii spre cer.
Iulia, îngrozită, îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi când ridică iarăşi capul, vaporul dispăruse.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]

Articole asemanatoare: