Iată-ne la examen! În străzile de primprejurul şcolii nici nu se mai aude vorbindu-se de altceva. Părinţi, copii, gu-vernante: toţi vorbesc despre note, teme, medii, promovări şi repetiţii. Ţi se face milă, când vezi părinţii îngrijoraţi, aducând pe copiii lor de mână şi auzindu-i cum le dau cele din urmă poveţe. Mamele îi aduc până la bancă şi se uită să vadă dacă au cerneală; le încearcă peniţele şi, plecând, se mai întorc spre ei de la pragul uşii, ca să le mai strige:
— Fii cu inimă, cu băgare de seamă, nu te zăpăci! Ne dăduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela cu barbă neagră, care vorbeşte copiilor cu un glas înfiorător şi nu pedepseşte niciodată. Unii din băieţi erau galbeni ca ceara.
Când profesorul dezlipi plicul trimis de la primărie, în care se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul Coatti ne dictă problema tare, uitându-se când la unul, când la altul cu o privire ameninţătoare. Cu toate acestea se vedea bine că, dacă ar fi putut să ne dicteze în acelaşi timp şi dezlegarea ei, ca să trecem toţi clasa, ar fi făcut-o din tot sufletul.
Începurăm lucrarea şi, după o oră de muncă, mulţi din băieţi începură să se tulbure, fiindcă problema era lungă şi grea. Unul începu să plângă. Crossi îşi dădea cu pumnul în cap. O mare parte din ei nu sunt vinovaţi dacă nu ştiu; bieţii băieţi n-au vreme să înveţe şi părinţii nu se îngrijesc de ei. Din fericire, Providenţa întrupată în bunul nostru Derossi nu era departe. El făcea în toate chipurile, ca să le vină în ajutor. Le trecea cu mare îndemânare câte o cifră, sau le sufla operaţia fără a atrage băgarea de seamă a nimănui. El îngrijea de toţi, ca şi cum ar fi fost profesorul nostru. Garrone, fiind tare la aritmetică, ajuta şi el pe cât putea. Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi stătu mai mult de un ceas nemişcat, cu ochii pe problemă, cu fruntea în mâini, apoi o dezlegă în cinci minute.
Profesorul se plimba printre bănci, strigând:
— Tăcere, fiţi liniştiţi! Şi când vedea pe vreunul tulburat, îl însufleţea cu privirea.
Pe la unsprezece, uitându-mă printre zăbrele, văzui mulţi părinţi care se plimbau cu nerăbdare. Recunoscui pe tatăl lui Precossi, aşa cum ieşise de la lucru, cu obrazul înnegrit de cărbuni şi de fum. Era şi mama lui Crossi, precupeaţa, mama lui Nelli, îmbrăcată în negru; biata femeie nu putea să stea locului de neliniştită ce era. Puţin înainte de douăs-prezece, sosi tata şi îşi ridică ochii la fereastra unde ştia că stau eu. Scumpul meu tată! La douăsprezece punct sfâr-şirăm toţi. Când am ieşit, ce îmbulzeală! Părinţii alergau la copii întrebându-i, luându-le caietele şi răsfoindu-le.
— Câte operaţii vi s-au dat? Ce total v-a ieşit? Scăderea cum ţi-a ieşit? Dar virgula zecimalelor?
Profesorii erau chemaţi în dreapta şi în stânga; nu mai ştiau cui să răspundă mai întâi. Tata îmi luă din mână copia mâzgălită, se uită la ea şi-mi spuse că e bine.
Lângă noi stătea lăcătuşul, se uita şi el la lucrarea fiului său, dar era cam încurcat, bietul om, căci nu prea se pricepea.
— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul.
Tata îi spuse cifra. El se uită la caietul fiului său; cifra era exactă.
— Bravo băiete! strigă el, foarte mulţumit.
Privirile tatii şi ale lăcătuşului se întâlniră şi îşi zâmbiră unul altuia, ca doi buni prieteni.
Tata îi întinse mâna, el i-o strânse şi se despărţiră zicând:
— Acum să vedem la oral!
Abia făcusem câţiva paşi şi auzirăm pe cineva cântând voios; ne întoarserăm, cânta lăcătuşul.

Cel din urmă examen.
Vineri, 7.

Azi dimineaţă am sfârşit examenul oral. La ora opt şi un sfert începură să ne cheme patru câte patru în sala cea mare.
Directorul şi patru profesori, între care şi domnul pro-fesor Perboni, stăteau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat şi eu printre cei patru dintâi. Drept să spun, bun e profesorul nostru! Azi dimineaţă am văzut mai bine decât oricând, ce mult ţine la noi! Nu ne pierdea nici o clipă din ochi. Când vedea că ne încurcăm în răspun-suri, schimba feţe, feţe, şi dacă răspundeam bine, se înve-selea, ne făcea o mulţime de semne cu mâinile, cu capul, părea că ar fi vrut să ne spună: E bine! Nu, nu e bine! Bagă de seamă! Mai rar! Fii cu inimă!
Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să ne sufle tot Chiar dacă părinţii noştri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea să-i strig în gura mare:
— Mulţumesc!
Când profesorii îmi spuseră:
— Bine, băiete! Poţi să te duci! Ochii lui scânteiară de bucurie.
M-am înapoiat în clasă, ca să-l aştept pe tata. Băieţii erau încă mai toţi acolo. Mă aşezai lângă Garrone şi mă întristai la gândul că stăteam pentru cea din urmă oară lângă el. Nu-i spusesem încă nimic despre plecarea noastră din Turin. El stătea plecat pe bancă, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatălui său, om înalt şi voinic, îmbrăcat în haine de maşinist, cu chipul tot aşa de bun şi de serios ca al fiului său. Cămaşa lui Garrone se desfăcuse puţin la piept şi zării cruciuliţa de aur ce i-o dăduse mama lui Nelli, când aflase c-a ocrotit pe fiul ei.
N-avem ce face, trebuia să-i spun; de aceea, prinzând inimă, i-am zis:
— Ştii, Garrone, că tata pleacă detot din Turin?
— Pleci şi tu cu el? mă întrebă Garrone.
— Desigur! îi răspunsei.
— Aşadar, nu o să mai fim împreună în clasa a IV-a!
— Nu! îi zisei, încercând să-mi ascund părerea de rău.
Garrone tăcu câtva timp şi îşi continuă desenul: apoi îmi zise fără să-şi ridice ochii:
— O să-ţi aduci tu aminte de camarazii tăi din clasa a treia?
— Da, fără îndoială! îi răspunsei, de toţi şi mai cu seamă de tine… Cine ar putea să te uite?
El se uită lung la mine, cu o privire serioasă, una din acele priviri care spune o mulţime de lucruri, şi nu zise nimic, dar îmi întinse mâna stângă, prefăcându-se că vrea să-şi urmeze desenul cu cealaltă. Eu strânsei din toate puterile mâna aceea zdravănă şi prietenoasă.
În momentul acela intră în clasă profesorul nostru, vesel şi aprins la faţă. El ne spuse repede:
— Bravo, băieţi! Bine aţi ieşit! De vor răspunde tot aşa şi cei care au mai rămas, va fi minunat! Fiţi cu inimă, copii: eu sunt foarte mulţumit!
Şi ca să ne arate mulţumirea sa şi mai cu seamă să ne înveselească şi pe noi, se prefăcu imediat că alunecă şi că se sprijină de zid, ca să nu cadă.
Să glumească el aşa! Domnul Perboni, pe care nu-l văzusem nicioda-tă, nici măcar zâmbind.
Gluma aceasta, copilărească, ni se păru aşa de ciudată.
Clipa aceea de veselie era pentru el unica răsplată după nouă luni de muncă, de răbdare şi de neodihnă!
Pentru aceasta muncise el atâta timp şi venise de atâtea ori să ne facă lecţia, chiar fiind bolnav, bunul nostru pro-fesor? Iată tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atâtor trude şi griji! Mi se pare că multă vreme o să-mi aduc aminte de dânsul, cum a glumit, şi când voi fi mare, dacă va mai trăi şi-l voi întâlni, îi voi spune că gluma lui m-a atins la inimă, şi voi săruta cu respect capul său alb.

Adio.
Luni, 10.

La ora douăsprezece ne aflam cu toţi pentru cea din urmă oară la şcoală, ca să aflăm rezultatul examenelor şi să ne luăm certificatele de promovare.
Strada era plină de părinţi, care cotropiseră până şi sala cea mare. Mulţi intraseră chiar prin clase, îngrămădindu-se până aproape de catedra profesorului. În clasa noastră umpluseră tot locul dintre perete şi bănci.
Veniseră, tatăl lui Garrone, mama lui Derossi, lăcătuşul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeaţa, tatăl Zidăraşului, tatăl lui Stardi şi mulţi alţii pe care nu-i mai văzusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbârnâială de parcă eram la târg. Intră profesorul şi se făcu o mare tăcere.
El ţinea în mână catalogul şi începu îndată să strige.
— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidăraşul, promovat. Crossi, promovat!
După aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.
Toţi părinţii care erau de faţă şi-l cunoşteau îi ziseră:
— Bravo, bravo, Derossi! Şi el îşi scutura cârlionţii lui bălai şi, cu zâmbetul său natural şi frumos, se uita la mama sa, care îi făcu un semn de mulţumire cu mâna.
— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovaţi. Pe urmă trei sau patru care urmară, rămăseseră repetenţi. Unul începu să plângă, pentru că tatăl său îl ameninţa de la uşă cu degetul.
Domnul Perbani încercă să-l îmbuneze, zicându-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e şi norocul. Şi tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar să strige: Nelli, promovat.
Maică-sa îi trimise o sărutare cu mâna.
— Stardi, promovat!
Ca de obicei, el nu arătă nici o bucurie, nu-şi dezlipi pumnii de la tâmple.
Cel din urmă promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.
Profesorul se sili şi zise:
— Băieţi! Astăzi ne aflăm cu toţii adunaţi pentru cea din urmă oară. Am trăit un an împreună şi ne despărţim prieteneşte: Nu este aşa? Îmi pare foarte rău, că mă despart de voi!
Aici se opri, apoi adăugă:
— Dacă am fost vreodată cam nerăbdător, dacă am fost, fără voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertaţi-mă!
— Nu, nu! strigară părinţii şi o mulţime de elevi, n-ai fost niciodată nedrept!
— Iertaţi-mă! începu iarăşi, profesorul, şi iubiţi-mă! La anul n-o să mai fiţi cu mine, dar eu tot o să vă văd, căci aţi rămas întipăriţi în mintea şi în inima mea. La revedere, băieţi!
Apoi veni printre noi şi toţi îl apucarăm de mână, de haine; cei mai mici se suiau pe bănci, mulţi îl sărutară:
— La revedere, domnule Perboni! Vă mulţumim! Rămas bun! Să nu ne uitaţi!
A ieşit din clasă emoţionat. Plecarăm şi noi, grămădindu-ne la uşă. Tot atunci ieşeau şi băieţii din celelalte clase. Ce învălmăşeală! Ce zgomot! Toţi îşi luau rămas bun de la pro-fesori şi de la profesoare şi se salutau.
Profesoara cu pana albastră era înconjurată de micii ei elevi; patru sau cinci îi săriră în spinare şi vreo douăzeci o trăgeau în toate părţile; nici nu mai putea să răsufle, biata fată! Profesoarei, poreclită “măicuţa călugăriţă” îi smulseră pălăria şi-i prinseră la încheieturile rochiei vreo zece bu-cheţele de flori.
Mulţi sărbătoreau pe Robetti, care-şi lepădase cârjele pentru prima dată. Auzeai din toate părţile:
— La anul, băieţi! Să ne vedem la anul, în octombrie!
Toţi ne luarăm rămas bun, unul de la altul, uitând în acel moment orice supărare. Chiar Votini, care pizmuise aşa de mult pe Derossi, îl luă de gât şi-l sărută.
Eu sărutai pe Zidăraşul, tocmai când drăguţul băiat îmi făcea cel din urmă bot de iepure. Îmi luai rămas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse că eu câştigasem la loteria din urmă şi-mi dădu un bloc din acelea care ţin foile de hârtie pe pupitru; era de porţelan, dar spart la un colţ.
Îmi luai rămas bun de la toţi. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea să se despartă de el. Nu-i venea numai lui greu să se despartă de bunul Garrone, ci şi nouă tuturor. Care de care se întrecea să-i strângă mâna şi să-l sărbătorească.
Tatăl său se mira de dragostea ce-i arătau camarazii lui şi zâmbea cu mulţumire. Garrone fu cel din urmă de la care mi-am luat rămas bun; îl sărutai în stradă, şi-mi ascunsei capul la pieptul său, ca să nu vadă că plâng. El mă sărută pe frunte, apoi am alergat îndată la tata şi la mama.
Tata mă întrebă:
— Ţi-ai luat ziua bună de la toţi camarazii tăi?
— Da, tată! răspunsei.
— Dacă ai supărat pe vreunul, du-te şi cere-i iertare!
— N-am supărat pe nimeni, tată dragă!
— Aşadar, rămas bun! zise tata, cu glasul tremurând, aruncând spre şcoală cea din urmă privire.
Mama zise şi ea:
— Rămas bun!
Eu nu putui să mai zic nimic.
***Sfârsit***