Cuore – Inima de copil (de Edmondo De Amicis)
(12 pagini)

Carti » Cuore – Inima de copil (de Edmondo De Amicis)
Articol scris de happymama | 5 comentarii

OCTOMBRIE
Întâia zi de şcoală
Luni, 17.

Azi e întâia zi de şcoală! Ca un vis au trecut la ţară, cele trei luni de vacanţă! Mama m-a dus azi dimineaţă la şcoala Baretti, ca să mă înscrie în clasa a III-a primară; mi-era gândul tot la ţară şi mă duceam la şcoală cu inima rea. Pe toate uliţele mişunau copii; cele două librării erau pline de părinţi, care cumpărau: ghiozdane, caiete, condeie, şi în faţa şcolii se grămădise atâta lume, încât portarul şi poliţistul abia puteau să ţină orânduială la poartă. Pe când stam lângă poartă, simţii că-mi pune cineva mâna pe umăr; era profesorul meu din clasa a Ii-a, cel cu părul roşu şi zbârlit, vesel, ca de obicei. El îmi spuse:
— Va să zică, Enrico, iată-ne despărţiţi pentru totdeauna!
Lucrul acesta-l ştiam şi eu, dar cuvintele lui tot mă întristară.
Pătrunserăm cu greu. Domni, doamne, femei din popor, meşteşugari, ofiţeri, bunici, servitoare: fiecare cu câte un copil de mână şi cu certificatele de promovare în cealaltă, umpleau sala şi scara, făcând atâta zgomot încât părea că intrau la teatru. Revăzui cu plăcere sala cea mare din etajul de jos, cu uşile celor şapte clase, unde-mi petrecusem cei dintâi trei ani de şcoală.
Era gloată mare. Profesoarele treceau în sus şi în jos. Profesoara mea din clasa I superioară mă salută din uşa clasei sale şi-mi zise:
— Enrico, tu mergi acum la etajul de sus. n-am să te mai văd nici măcar trecând! Şi se uită la mine cu întristare.
În jurul directorului se aflau femei foarte îngrijorate, fiindcă nu mai erau locuri pentru copiii lor; băgai de seamă că barba lui era mai căruntă decât în anul trecut. Mi se păru că unii din băieţi crescuseră, alţii se îngrăşaseră.
În etajul de jos, unde se şi făcuse împărţirile, erau co-pilaşi din clasa I inferioară, care nu voiau să intre în clasă şi se opinteau ca nişte măgăruşi; trebuia să-i tragă înăuntru cu de-a sila. Unii fugeau; alţii, văzând pe părinţii lor că pleacă, începeau să ţipe şi aceştia erau siliţi să se înapoieze, ca să-i mângâie sau să-i ia cu dânşii.
Profesoarele nu mai ştiau unde le stătea capul. Pe frăţio-rul meu îl înscriseseră în clasa profesoarei Delcati, pe mine în aceea a profesorului Perboni, la etajul de sus. La ora zece eram cu toţii în clasă: cincizeci şi patru la număr, erau numai vreo cincisprezece sau şaisprezece din camarazii mei din clasa a II-a, între care Derossi, acela care ia întotdeauna pre-miul I. Ce mică şi tristă mi se păru şcoala pe lângă pădurile şi munţii unde-mi petrecusem vara!
Mă gândeam asemenea la profesorul meu din clasa a II-a. Ce bun era şi ce micuţ! Părea că este un şcolar de-ai noştri! El, mereu râdea cu noi. Ce rău îmi pare că nu-l mai văd aici cu părul lui cel roşu şi zbârlit! Profesorul de acum e înalt şi n-are barbă, părul îi e cărunt şi lung, are o dungă adâncă pe frunte. Glasul îi este gros, se uită ţintă la noi ca şi cum ar vrea să ne ghicească gândurile. Nu râde niciodată! Eu îmi ziceam în mine: “Asta e abia ziua dintâi, mai sunt încă nouă luni! Ce de muncă! Câte examene la sfârşitul lunilor! Ce de ostenea-lă!” Îmi păru bine că găsii pe mama la uşa şcolii, căci sim-ţeam nevoia de a mă arunca în braţele ei. Ea mi-a zis:
— N-ai grijă, Enrico, o să învăţăm împreună. Mă întorsei acasă cu inima bună. Dar tot nu mai am pe bunul meu pro-fesor, care ne zâmbea aşa de blând şi vesel. Şcoala nu mi se mai pare aşa de frumoasă ca mai înainte!

Profesorul nostru.
Marţi, 18.

De azi dimineaţă îmi place şi profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se şi afla pe catedră, şcolari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la uşa clasei noastre, se opreau puţin, ca să-l salute.
— Bună ziua, domnule profesor!
— Bună ziua, domnule Perboni! Unii chiar intrau, îi strân-geau mâna şi fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc şi că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:
— Bună ziua! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, şi rămânea serios după fiecare salutare; dun-ga de pe frunte i se adâncea şi mai tare; sta întors spre fe-reastră, uitându-se la acoperişul casei din faţă; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simţea mâhnit.
După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră şi ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roşu la faţă şi cu chipul plin de bubuliţe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are şi-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.
În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ri-dică şi început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede şi-şi plecă uşor capul, aşteptându-şi pe-deapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap şi îi zise numai atât:
— Să nu mai faci aşa! Apoi se sui iar pe catedră şi începu să dicteze. Când sfârşi de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi şi apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultaţi, copii! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învăţaţi şi fiţi buni! Eu n-am familie! Voi sunteţi familia mea! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit şi ea. Am rămas singur! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiţi voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiţi-mă şi voi pe mine! N-aş dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătaţi-mi că sunteţi băieţi de inimă. Şcoala noastră să fie o familie; voi să fiţi mângâierea şi fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiţi acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a şi răspuns “da”; de aceea vă şi mulţumesc!
Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârşitul orei. Ieşiră cu toţii în linişte. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el şi îi zise cu sfială:
— Iertaţi-mă, domnule profesor! Profesorul îl sărută pe frunte şi-i răspunse:
— Du-te, fătul meu!

O nenorocire.
Vineri, 21.

Anul a început cu o nenorocire. Azi dimineaţă, pe când mergeam la şcoală, spuneam tatălui meu, ce ne zisese pro-fesorul, când deodată văzurăm o mulţime de lume grămă-dită la poarta şcolii. Tata zise îndată:
— Nu cumva să se fi întâmplat vreo nenorocire! Rău ar începe anul!
Abia am putut să intrăm! Sala era plină de părinţi şi de copii, pe care profesorii nu izbuteau să-i bage prin clase. Toţi stăteau cu faţa întoarsă către cancelaria directorului şi din toate părţile se auzea zicându-se: “Bietul băiat! Săracul Robetti!” Chipul gardistului şi capul pleşuv al directorului se zăreau pe dea-supra capetelor, în fundul cancelariei. Puţin după aceea intră un domn cu pălăria înaltă; se auzi şoptindu-se: “E doctorul!”
Tata întrebă pe un profesor ce s-a întâmplat.
— O roată a trecut peste piciorul unui băiat, răspunse acesta; şi l-a frânt! adăugă un altul.
Un băiat din clasa a II-a, pe când venea la şcoală prin uliţa Dora- Gros-sa, văzu că un băieţel din clasa 1 inferioară, scăpat din mâna mamei sale, căzuse în mijlocul străzii, tocmai când era să treacă un omnibuz. Băiatul alergă cu îndrăzneală, apucă copilul, îl dete la o parte dar nu avu timp să-şi tragă pi-ciorul destul de repede şi roata omnibuzului îl călcă. E băia-tul unui căpitan de artilerie.
Pe când ni se povesteau acestea, ne pomenirăm cu o doamnă, că intră ca o nebună în sală îmbrâncind lumea: era mama lui Robetti. O altă doamnă îi ieşi înainte şi se aruncă în braţele ei plângând: era mama copilului scăpat. Amân-două se repeziră în odaie şi se auzi îndată un ţipăt sfâşietor: “Pietro”, dragul mamei. În timpul acesta se opri o trăsură la poartă şi directorul ieşi pe pragul uşii ţinând în braţe pe băiatul rănit, care-şi rezema capul pe umărul lui; era galben la faţă şi cu ochii închişi. Se făcu o mare tăcere, numai plânsul bietei mame se mai auzea. Directorul, schimbat la faţă, se opri puţintel, ridică pe băiat în sus cu amândouă mâi-nile, ca să-l arate mulţimii grămădite. Atunci, profesori, pro-fesoare, părinţi, băieţi: toţi şoptiră într-un glas:
— Să trăieşti, Robetti, dragă! El deschise ochii şi întrebă:
— Ce mi s-a făcut ghiozdanul? Mama copilului scăpat de primejdie i-l arătă plângând şi-i zise:
— Nu te teme, îl duc eu dragul meu îngeraş! Totodată sprijinea pe mama rănitului, care nu mai contenea din plâns. Ieşiră, aşezară binişor băiatul în trăsură şi porniră; iar noi, cu toţii, intrarăm prin clase în tăcere.

Băiatul calabrez.
Sâmbătă, 22.

Ieri, către seară, pe când profesorul ne spunea cum îi mai este bietului Robetti, care va fi silit să umble în cârje. intră şi directorul ţinând de mână un şcolar înscris chiar acum. Băiatul era foarte oacheş la chip, cu părul negru, cu ochii mari şi vii, cu sprâncenele dese şi îmbinate. Purta haine închise şi era încins cu o curea neagră. Directorul îi spuse ceva profesorului la ureche şi plecă, lăsând pe băiat lângă dânsul. Băiatul se uită la noi cu ochii săi cei mari şi pă-rea cam sfios. Profesorul îl luă de mână şi ne zise:


— Bucuraţi-vă că intră în şcoală un mic italian, născut la Reggio di Calabria, oraş ce se află la cinci sute de mile departe de aici.
Trebuie să primiţi cu drag pe un frate al vostru, care vine aşa de departe. El e născut pe un pământ glorios, care a dat Italiei oameni vestiţi şi îi dă necontenit muncitori vrednici şi soldaţi viteji; într-unul din cele mai frumoase ţinuturi ale patriei noastre, unde se află păduri întinse şi munţi înalţi, locuiţi de un popor deştept şi inimos. Iubiţi-l, aşa ca să nu simtă că e departe de locul său de naştere. Dovedi-ţi că un băiat italian în orice şcoală italiană ar pune piciorul, găseşte acolo numai fraţi!
După aceste cuvinte, ne arătă pe harta Italiei locul unde se află Reggio di Calabria, apoi strigă pe Derossi, acela care ia totdeauna premiul I. Derossi se ridică.
— Vino încoace! îi zice profesorul. Derossi ieşi din bancă şi se duse la catedră, în faţa calabrezului. Tu, care eşti cel dintâi în clasă, îi spuse profesorul, dă în numele clasei în-tregi, noului camarad sărutarea de bunăvenire, îmbrăţişarea copiilor din Piemont, copilului din Calabria. Derossi sărută pe calabrez, zicându-i cu glasul său cel limpede:
— Bine-ai venit! Calabrezul sărută şi el din toată inima pe Derossi. Toţi băieţii bătură din palme. Tăcere! strigă profe-sorul, nu se aplaudă în şcoală! Totuşi se vedea că e mulţu-mit. Calabrezul era şi el voios. Profesorul îi arătă un loc şi-l duse la bancă. Apoi adăugă: Ţineţi bine minte, ceea ce vă spun. Pentru ca un băiat calabrez să fie la Turin ca la el aca-să şi un băiat turinez, aşişderea în Calabria, ţara noastră s-a luptat cincizeci de ani şi treizeci de mii de italieni au pierit în aceste lupte! Iubiţi-vă unii pe alţii şi vă respectaţi! Acela care ar necăji pe acest camarad pentru că nu s-a născut în provin-cia noastră, n-ar fi vrednic să ridice ochii de la pământ, când trece un steag tricolor.
Îndată ce calabrezul se aşeză la locul său, vecinii îi dăruiră peniţă, cadre şi un alt şcolar din banca din urmă îi trimise un timbru poştal din Suedia.

Camarazii mei.
Marţi, 25.

Băiatul care a trimis timbrul poştal calabrezului, îmi place mai mult decât toţi. Îl cheamă Garrone, e cel mai mare din clasă, e aproape de 14 ani. Are capul mare, e spătos şi bun la suflet; aceasta se cunoaşte când râde. S-ar zice că el cugetă ca un om mare! Acum cunosc mulţi din camarazii mei. Îmi mai place încă unul, Coretti; poartă o flanelă cafenie şi o căciulă de blană de pisică; e totdeauna vesel! Tatăl său, negustor de lemne, a fost soldat în războiul din 1860, în regimentul principelui Umberto.

Se zice că are trei decoraţii. Mai avem în clasă şi un băiat cocoşat, micul Nelli, slab, plăpând şi galben la chip; este un altul foarte bine îmbrăcat, care-şi curăţă mereu fulgii de pe haină, îl cheamă Votini. În banca din faţa mea stă un băiat poreclit “Zidăraşul” (Muratorino), pentru că tatăl său este zidar; are un obraz rotund ca un măr şi nasul mic ca un ghemuleţ. E foarte mucalit, ştie să imite botul de iepure şi toţi îl rugăm mereu să ne facă acea strâmbătură ca să râdem. El poartă o zdreanţă de pălărie ghemuită, pe care o bagă în buzunar ca pe o batistă. Lângă dânsul, în bancă, stă Garoffi, un fel de prăjină lungă şi uscată, cu nasul ca ciocul de cucuvea şi cu ochii mici; acesta face negoţ cu peniţe, cadre şi cutii de chibrituri; el îşi scrie lecţiile pe unghii, ca să le citească pe furiş. Mai este şi un domnişor, Carol Nobis, foarte mândru; el stă între doi băieţi ce-mi sunt foarte dragi. Unul este fiul unui lăcătuş, îmbrăcat cu o haină lungă de atârnă până la genunchi (e o haină de-a tatălui său); bietul băiat e galben ca ceara, încât crezi că e bolnav, nu râde niciodată şi e foarte sfios. Celălalt e cu părul roşu, şi cu o mână uscată, pe care o ţine legată de gât. Tatăl său a plecat în America şi mama sa s-a făcut, de nevoie, precupeaţă de zarzavaturi.
Vecinul meu din stânga e un tip ciudat — Stardi — mic şi îndesat, mai că n-are gât, posac de nu-i scoţi o vorbă din gură. Pare că pricepe foarte cu greu, căci ascultă cu multă băgare de seamă pe profesor; nici nu clipeşte, sta cu fruntea încreţită, cu dinţii strânşi, şi dacă unul din vecinii săi îl în-treabă ceva în timpul când explică profesorul, întâia şi a doua oară nu răspunde, dar a treia oară dă cu piciorul.
Lângă dânsul stă un obraznic răutăcios, numit Franti; a fost dat afară de la o alt şcoală. Mai sunt si doi fraţi îmbrăcaţi la fel, care seamănă unul cu altul ca două picături de apă; amândoi poartă pălării calabreze cu câte o pană de fazan.
Dar cel mai drăgălaş dintre toţi, acela care are mai multă iscusinţă, care şi în anul acesta va fi desigur cel dintâi din clasă, este Derossi. Profesorul i-a şi înţeles destoinicia; pe dânsul îl întreabă mereu. Mie însă mi-e foarte drag Precossi, băiatul lăcătuşului, acela cu haina lungă şi bolnăvi-cios. Se zice că tatăl său îl bate mereu; parcă îmi vine şi mie a crede, că prea e sfios; de câte ori cere vreo desluşire sau loveşte din nebăgare de seamă pe vreun băiat, zice îndată; “Iartă-mă!” Dar tot Garrone e cel mai cuminte si mai bun.

O faptă generoasă.
Miercuri, 26.

Chiar azi dimineaţă Garrone ne dădu o dovadă de inima lui cea bună. Ajunsesem cam târziu la şcoală, fiindcă mă oprise profesoara de clasa I superioară, ca să mă întrebe la ce oră ar putea să vină la noi, acasă.
Profesorul nu venise încă şi trei sau patru băieţi necăjeau pe bietul Crossi, băiatul cu părul roşu şi cu mâna legată de gât, a cărui mamă e precupeaţă. Îl loveau cu liniile, îi azvâr-leau coji de castane în ochi şi îi ziceau mereu;
— Ciungule, slutule! Unii îl imitau, în bătaie de joc, cum îşi ţinea mâna legată de gât.
Sărmanul băiat stătea singur în fundul clasei şi nu zicea ni-mic; însă se uita când la unul, când la altul, parcă i-ar fi rugat, să-l lase în pace. Dimpotrivă ei se îndârjiră şi mai tare. Atunci Crossi începu să se roşească şi să tremure de necaz, dar tot răbda. Deodată, răutăciosul Franti se sui pe o bancă şi imită pe mama lui Crossi, cum îşi poartă coşurile cu zarzavaturi în mâini, când vine la poarta scolii, ca să aştepte pe fiul său.

Mulţi băieţi începură să râdă cu hohote; Crossi îşi pierdu cumpătul; apucă o călimară şi o azvârli din toate puterile în capul lui Franti.
Franti îşi plecă repede capul, iar călimara lovi în piept pe profesorul care tocmai intra în clasă. Toţi şcolarii alergară speriaţi pe la locurile lor. Profesorul îngălbeni şi urcându-se la catedră îi întrebă supărat:
— Cine a azvârlit? Nimeni nu răspunse. Profesorul întrebă iarăşi, ridicând glasul: Răspundeţi, cine?
Atunci lui Garrone făcându-i-se milă de bietul Crossi, se sculă repede şi zise hotărât: “Eu!”. Profesorul se uită la el, se uită şi la ceilalţi şcolari, pe care îi văzu că stau minunaţi şi zise cu glasul potolit:
— Nu este adevărat! El adăugase, vinovatul n-o să fie pedepsit, să se ridice!
Crossi se sculă şi zise înecat de plâns:
— Mă băteau şi mă batjocoreau; de necaz mi-am ieşit din fire şi am azvârlit cu călimara!
— Şezi, zise profesorul. Să se scoale cei care l-au întărâtat. Patru elevi se sculară în picioare, plecându-şi capul.
— Aţi necăjit, le zise profesorul, pe un coleg care nu vă făcea nimic; aţi batjocorit pe un nenorocit; aţi bătut pe un neputincios, care nu este în stare să se apere. Aţi făcut una din faptele cele mai mişeleşti, care pot mânji o fiinţă ome-nească! Sunteţi nişte nemernici! apoi coborî printre bănci, luă de bărbie pe Garrone, care stătea cu capul în jos şi se uita drept în ochii lui, zicându-i:
— Tu eşti un suflet bun!
Garrone, folosindu-se de împrejurare, şopti ceva la ure-chea profesorului care întorcându-se către cei patru vino-vaţi, le zise cu asprime: “Vă iert!”

Profesoara mea din clasa I superioară.
Joi, 27.

Profesoara mea s-a ţinut de cuvânt; a venit azi pe la noi, tocmai când era să ies cu mama, să ducem ceva rufe unei femei sărace, recomandată într-un ziar milostivirii publice.
Profesoara mea nu venise de un an pe la noi; deci o primirăm toţi cu multă bucurie. Este tot aşa de slabă şi e tot cu vălul ei verde la pălărie, îmbrăcată foarte simplu şi piep-tănată rău, căci n-are vreme, sărăcuţa, să se dichisească. Pa-re a fi şi mai şubredă decât în anul trecut şi are vreo câteva fire de păr alb, tuşeşte mereu.
Mama o întreabă:
— Cum o duci cu sănătatea? Mi se pare că nu prea te îngrijeşti!
— Aşi, şi ce face asta, răspunse ea zâmbind, dar cu ochii trişti.
— Poate că prea vorbeşti tare! adăugase mama, că te oste-neşti prea mult cu copiii? Aşa şi e; glasul ei se aude întruna, şi îmi aduc aminte de când eram în clasa ei, că vorbeşte tot mereu; vorbeşte ca să ţină copiii atenţi şi nu şade o clipă jos.
Eram sigur că o să vină pe la noi, ea nu-şi uită niciodată elevii; ţine cu anii minte numele tuturor.
În timpul examenelor de sfârşitul lunii aleargă la director, ca să-l întrebe ce note au luat copiii; îi aşteaptă la uşă şi le cere caietele de compoziţii, ca să vadă dacă au făcut progrese.
Mulţi, care sunt acum în gimnaziu, care poartă pantaloni lungi şi au ceasornice, merg la dânsa s-o vadă.
Azi venise la noi obosită, căci se întorcea de la o expoziţie de tablouri unde-şi dusese elevii, ca şi în anii trecuţi, când mergea cu ei în fiecare joi pe la muzee, ca să le explice şi să le arate toate lucrurile.
Biata profesoară! E şi mai prăpădită, dar tot veselă; când vorbeşte de şcoală îi creşte inima. Ea ceru să vadă patul (care acum este al fratelui meu) în care zăcusem aşa de greu acum doi ani; se uită lung la el fără ca să vorbească.
Rămase puţin la noi, căci avea de gând să meargă la un elev al ei, bolnav de pojar. Luase cu ea un pachet de caiete de corectat. Muncă pentru toată seara! Ba încă, înainte de a înnopta, trebuia să mai dea şi o lecţie de aritmetică unei prăvăliaşe.
— Ascultă, Enrico, zise ea, la plecare, mai iubeşti tu pe profesoara ta, acum când dezlegi probleme grele şi faci compoziţii lungi? După aceea mă sărută, plecă şi strigă încă din capul de jos al scării: Să nu mă uiţi, ştii! Enrico!
— Nu, buna mea profesoară, nu! N-o să te uit niciodată! Chiar când m-oi face mare, o să-mi aduc aminte de tine şi o să vin să te văd în mijlocul elevilor tăi.
De câte ori voi trece pe dinaintea unei şcoli şi voi auzi gla-sul unei profesoare, o să mi se pară că te aud pe tine şi o să mă gândesc la cei doi ani petrecuţi în clasa ta, unde am învăţat atâtea lucruri, unde te-am văzut de atâtea ori bolnavă şi ostenită, dar totdeauna sârguincioasă, totdeauna bună; mâhnită, când unul din noi lua o apucătură rea în ţinerea condeiului; tremurând de frică, când ne întrebau inspectorii şcolari; veselă, când răspundeam bine; totdeauna blândă şi drăgăstoasă ca o mamă.
Nu, n-o să te uit niciodată, buna mea profesoară!

Într-un pod de casă.
Vineri, 28.

Ne duserăm ieri seară, cu mama şi cu soră-mea, Silvia, ca să dăm ceva rufe femeii sărace, recomandată în ziar. Eu lua-sem cu mine pachetul şi Silvia ţinea ziarul cu adresa şi ini-ţialele bietei femei.
Ne-am suit până sub acoperişul unei case înalte şi am in-trat într-o sală lungă şi îngustă, în care dădeau mai multe uşi.
Mama bătu la cea din urmă. O femeie încă tânără, dar foarte slabă, veni să ne deschidă. Mi se păru că o mai vă-zusem undeva, tot cu basmaua cea albastră pe cap.
— Dumneata eşti persoana din ziarul cutare? o întrebă mama.
— Da, doamnă, eu sunt!
— Ţi-am adus nişte rufe.
Femeia începu să ne mulţumeas-că imediat cu ochii plini de lacrimi.
Văzui într-un colţ al sălii un băieţel îngenuncheat dinain-tea unui scaun, şi întors cu spatele spre noi; mi se păru că scrie şi adevărat că scria, ţinând hârtia pe scaun şi călimara pe jos.
— Cum putea el oare să scrie în acea întunecime? îmi ziceam în minte; când deodată recunoscui părul roşu şi hăi-nuţa de bumbac a lui Crossi, fiul precupeţei. Spusei aceasta la urechea mamei, în vreme ce femeia îşi aşeză rufele.
— Taci! îmi răspunse mama, de unde ştii că nu i-ar fi ruşine, văzând că miluiesc pe maică-sa? Nu-l striga!
Crossi, însă, se întoarse tocmai atunci spre noi; eu mă tulburai; el îmi zâmbi şi mama mă împinse spre el ca să-l sărut. Crossi se sculă şi mă luă de mână.
— Uite, doamnă, zise femeia, cum trăiesc aici cu băieţelul meu. Bărbatu-meu a plecat de şase ani în America şi eu, după alte nevoi, mai sunt şi bolnavă. Nu pot să văd de micul meu negoţ, ca să-mi câştig pâinea de toate zilele. Nu mi-a ră-mas nici măcar o măscioară pentru Pietro al meu, ca să aibă pe ce să-şi scrie temele, bietul băiat! Când aveam tejgheaua jos, la poartă, mai scria şi el pe ea, dar mi-a luat-o şi pe aceea. N-are nici măcar destulă lumină, ca să înveţe fără ca să-şi prăpădească ochii. Slavă Domnului, că pot să-l trimit la şcoală şi că primăria îi dă cărţi şi caiete. Bietul copil! Ce bine ar învăţa.
Mama îi dete tot ce avea în pungă, sărută pe băiat şi, când ieşirăm, îi curgeau lacrimile.
Avu dreptate să-mi zică:
— Vezi tu, copilul meu, ce de nevoi întâmpină bietul băiat, până să-şi înveţe lecţiile? Şi ţie, care te bucuri de toate înlesnirile, tot ţi-e grea cartea. Să ştii de la mine, Enrico că munca lui de o zi are mult mai mare preţ decât munca ta de un an. Aşa copii ar trebui să capete premiul I!

Şcoala.
Vineri, 28.

Da, dragul meu, Enrico, bine zicea mama, că ţi-e grea car-tea! Văd că nu mergi la şcoală cu toată inima, cum mi-ar plă-cea mie; şi-mi pare rău! Nu ştii cât de urâtă şi lungă ar fi toată ziua dacă n-ai merge la şcoală! După o săptămână, dez-gustat de lenevia ta, n-ai să ştii ce să te faci de urât şi cum să te mai rogi de noi să te trimitem iar la şcoală. Toată lumea învaţă acum, fătul meu! Uită-te la meseriaşii care se duc la şcoală seara, după ce au muncit ziua întreagă; uită-te la fe-meile şi fetele din popor, care se duc să înveţe duminica, du-pă ce au lucrat toată săptămâna; uită-te la soldaţii care-şi iau cărţile şi caietele în mână, când se întorc de la exerciţii zdro-biţi de osteneală.
Gândeşte-te la copiii muţi, la cei orbi, căci şi ei învaţă. Puşcăriaşii chiar, sunt siliţi să înveţe, să citească şi să scrie.
Închipuieşte-ţi că dimineaţa, când ieşi de acasă, aici, în o-raşul tău, alţi treizeci de mii de băieţi se duc, ca şi tine, să se închidă, vreme de trei ceasuri, într-o clasă, ca să înveţe.
Mai mult! Gândeşte-te la sumedenia de copii care, aproa-pe în aceeaşi oră, merg la şcoală în toate ţările din lume. Urmăreşte-i cu închipuirea cum se duc, străbătând potecile satelor, străzile zgomotoase ale oraşelor, mergând de-a lungul mărilor şi al lacurilor, când sub arşiţa unui soare dogoritor, când prin negură; în bărci, prin ţările străbătute de canaturi; călări, prin câmpiile întinse; cu sania, prin ţinuturile troienite de zăpadă; prin văi şi pe dealuri; prin păduri şi pâraie, suindu-se pe cărările singuratice ale munţilor; singuri sau mai mulţi împreună, toţi cu cărţile în mână îmbrăcaţi în mii de feluri, vorbind mii de limbi; din cele din urmă şcoli ale Rusiei, ca şi pierdute prin zăpezi, până la şcolile Arabiei umbrite de palmieri.
Mii şi milioane, toţi merg să înveţe, într-o sută de chipuri deosebite, cam aceleaşi lucruri. Închipuieşte-ţi acel furnicar de copii a o sută de popoare, acea nemărginită mişcare din care faci şi tu parte, şi gândeşte-te că, dacă ar înceta acea mişcare, omenirea ar recădea în barbarie, căci această miş-care e însuşi progresul, speranţa şi fala lumii!
Înainte dar! Soldăţel al armatei celei mari! Cărţile sunt armele tale, clasa e escadronul tău, câmpul de bătaie e lumea întreagă şi izbânda e propăşirea omenirii. Ia seama, Enrico dragă, să n-ajungi un soldat netrebnic!
Tatăl tău.

Micul patriot padovan
(Istorisire lunară)
Sâmbătă, 29.

Nu, n-am să fiu un soldat netrebnic; dar m-aş duce cu mai mare poftă la şcoală, dacă profesorul ne-ar povesti în fiecare zi câte o istorie ca cea de azi dimineaţă. Ne-a făgăduit să ne spună câte una în fiecare lună, să ne-o dea în scris şi să fie totdeauna istoria unei fapte frumoase şi adevărate a vreunui băiat.
Istoria de azi poartă titlul de “Micul patriot padovan”.
Iată faptul:
Un vapor francez plecă din Barcelona, oraş din Spania, către Genova. Erau pe punte: francezi, italieni, spanioli, elve-ţieni şi alţii. Printre aceştia se afla şi un băiat cam de unsprezece ani, singur şi rău îmbrăcat. El sta totdeauna de-o parte ca un sălbatic, şi se uita posomorât la toţi. Cu drept cuvânt era el posomorât; deoarece cu doi ani înainte de aceasta, tatăl şi mama sa, ţărani dimprejurul Padovei, îl vânduseră unei căpetenii de comedianţi, care, după ce l-a învăţat câteva jocuri, dându-i multe ghionturi, bătăi şi răbdări, l-a luat cu dânsul prin Franţa şi prin Spania, buşindu-l mereu şi lăsân-du-l să moară de foame.
Când ajunseră la Barcelona băiatul ne mai putând să rab-de bătăile şi foamea, ajuns fiind într-o stare vrednică de plâns, fugi de la călăul său şi alergă la consulul Italiei, ca să ceară ocrotire. Acesta, mişcat de nenorocirea lui, porunci să-l îmbarce pe acel vapor şi-i dete o scrisoare către prefec-tul din Genova, pe care îl rugă să trimită pe băiat la părinţii săi, la acei părinţi care îl vânduseră ca pe o vită! Bietul băiat era slab şi zdrenţăros! Îi deteră loc într-o cabină de clasa a II-a. Toţi se uitau la el cu milă şi-i făceau tot felul de întrebări, dar el nu răspundea nimănui. S-ar fi zis că el, pe toţi îi ura şi îi dispreţuia, aşa de tare îl înăspriseră bătăile şi lipsurile.
Cu toate acestea, trei călători izbutiră să-i dezlege limba prin multă stăruinţă şi multe întrebări. Băiatul îşi povesti via-ţa îndrugând câteva cuvinte aspre, unele veneţiene, altele franceze şi spaniole.
Călătorii aceia nu erau italieni, totuşi îl înţeleseră, şi pe de o parte, cuprinşi de milă, pe de alta, cam chefuiţi de vin, glu-miră cu el şi, îndemnându-l să le mai spună câte ceva, îi deteră bani. Tocmai atunci intrau în salon alţi călători, domni şi doamne, şi ei, ca să se arate şi mai darnici, mai scoaseră parale şi i le azvârliră băiatului pe masă, ca să sune, zicându-i: “Mai ia-i şi pe aceştia”. Băiatul băgă banii în buzunar, le mulţumi cu jumătate de gură, într-un chip cam stîngaci zâmbind acum pentru întâia oară.
Apoi se repezi la culcuşul său, trase în grabă perdeaua şi rămase liniştit, gândindu-se la nevoile ce întâmpinase până aici şi la norocul ce dădu peste el. Cu banii aceştia putea să cumpere ceva bun de mâncare, căci de doi ani răbda de foame. Ajungând la Genova, ar putea să-şi cumpere o haină, căci de doi ani era îmbrăcat numai cu zdrenţe; putea ase-menea, ducându-i acasă, să fie primit de părinţii săi ceva mai bine, de cum ar fi fost dacă venea cu mâna goală. Acei bani erau pentru dânsul o mică avere; el se bucura numărându-i pe ascuns, după perdelele cabinei.
Cei trei călători, aşezaţi la o masă din mijlocul sălii, beau şi povesteau despre călătoriile lor, despre ţările ce străbă-tuseră şi din vorbă în vorbă ajunseră să povestească şi despre Italia. Unul din ei începu să se plângă de hoteluri; un altul, de drumurile de fier; şi câteşitrei, înfierbântându-se, începură să vorbească rău despre toate. Unul că i-ar plăcea mai bine, să călătorească în Laponia; un altul spunea că nu găsise în Italia decât hoţi şi pungaşi; un al treilea adăugă că slujbaşii italieni nu ştiu nici măcar să citească.
“Un popor ignorant!” zise cel dintâi. “Murdar” adăugase al doilea. “De tâl…”, strigă cel de-al treilea; voia să zică tâlhari, dar n-apucă să-şi sfârşească vorba, şi o ploaie de gologani căzu asupra lor, rostogolindu-se de pe masă pe jos cu un zgomot asurzitor. Câteşitrei se ridicară furioşi, se uitară în sus şi mai primiră încă un pumn de gologani în obraz.
Luaţi-vă banii înapoi! zise micul padovan cu dispreţ, scoţându-şi capul de după perdeaua cabinei. Eu nu primesc pomană de la cei care îmi ponegresc ţara!