Cuore – Inima de copil (de Edmondo De Amicis)
(12 pagini)

Carti » Cuore – Inima de copil (de Edmondo De Amicis)
Articol scris de happymama | 5 comentarii

NOIEMBRIE
Micul coşar.
Marti, 1.

Ieri, către seară, m-am dus la şcoala de fete, care e lângă a noastră, ca să dau povestea băiatului podavan profesoarei surorii mele, Silvia, căci dorea s-o citească. În acea şcoală sunt şapte sute de fete. Când sosii acolo, li se dădu drumul şi ieşeau vesele, pentru că aveau două zile de sărbătoare: ziua sfinţilor şi ziua morţilor. Văzui ceva frumos! În faţa şcolii, dincolo de uliţă, stătea un biet coşar mititel, rezemat de zid şi cu razul pe umăr, plângând amarnic, sărăcuţul!
Două sau trei fete se apropiară de el şi-l întrebară:
— Ce ai? De ce plângi aşa de tare? El nu le răspundea, plângea întruna. Dar spune-ne, ce ai, de ce plângi? adăugase alte copile. Atunci el, ridicându-şi capul, ne arătă obrăjorul mic şi rotund, cu lacrimile ce-i curgeau şiroaie şi ne spuse că măturase coşurile la mai multe case şi pierduse banii din buzunar: o sută cincizeci de lire; ne arată şi ruptura buzuna-rului. Mi-e frică să mă duc acasă fără bani; mă bate stăpânul! zise el plângând din ce în ce mai tare; apoi, deznădăjduit, îşi ascunse iarăşi faţa în mâini.
Copilele stăteau serioase şi se uitau la el.
În vremea aceea se apropiară alte fete, mari şi mici, săra-ce şi bogate, cu ghiozdanul în mână. Una din ele mai mări-cică şi cu o pană albastră în pălărie, scoase din buzunar zece lire şi zise:
— Eu n-am decât zece lire, hai să strângem mai mulţi! Şi eu am zece lire, zice alta îmbrăcată în roşu.
— Sper că vom aduna lesne suma, dacă o da fiecare câte ceva. Atunci începură să strige: Maria! Gigia! Caterina! Dă şi tu zece lire! Cine are bani să-i dea!
Unele aveau bani, ca să cumpere flori, sau caiete: îi deteră. Altele mai mici, deteră câte două lire. Acea cu pana albastră strângea banii şi îi număra tare.
— Cinci, zece, cincisprezece! Ei dragă, mai va, până să strângem suma! Mai va fi până să strângem suma! Una mai mare decât toate, care îşi da chiar aere de profesoriţă, înain-tă şi dete cincizeci de lire. Toate celelalte o lăudară. Mai lipseau şaptezeci şi cinci de lire.
— Să aşteptăm pe fetele din clasa a IV-a, zise una. Ele au mai mulţi bani!
Numaidecât sosiră şi fetele celelalte, şi într-o clipă suma se împlini.
Toate se grămădeau în jurul băiatului. Era o privelişte aşa de drăgălaşă să vezi pe mititelul coşar printre rochiţe de diferite colori, înconjurat de acea neîncetată fâlfâială de pene, de panglici şi cârlionţi! Suma trebuincioasă se împli-nise de mult şi tot se strângeau bani. Fetiţele mai mici, care n-aveau bani, se furişau şi ele printre cele mari, ca să dea copilului bucheţele de flori: vroiau să-i dea şi ele ceva.
Deodată veni portăreasa strigând:
— Doamna directoare!
Fetele o luară la fugă, care în dreapta, care în stânga, cu un stol de păsărele.
Micul coşar rămase singur lângă zid, ştergându-şi ochii, vesel şi cu mânuşiţele pline de bani. Butonierele hăinuţei, pălăria, buzunarele lui, totul era numai bucheţele de flori şi altele se mai aflau multe risipite pe jos, la picioarele lui!

Ziua morţilor
Miercuri, 2.

Ziua aceasta e consfinţită pentru amintirea morţilor. Ştii tu, Enrico, la care morţi trebuie să te gândeşti astăzi? La aceia care au murit pentru voi, pentru copii. Câţi au murit şi câţi mai mor necontenit! Gânditu-te ai tu, vreodată ce de pă-rinţi şi-au scurtat zilele muncind pentru copiii lor; ce de ma-me s-au coborât în mormânt înainte de vreme, sfârşite de lipsurile ce-şi impuneau ca să susţină pe copiii lor? Ştii tu ce de mame au pierit, s-au înecat, au înnebunit, pentru că le-au murit copiii? Gândeşte-te ce de profesoare au murit tinere, mistuite de ostenelile şcolii, fiindcă iubeau copiii şi nu se îndurau să se despartă de ei. Gândeşte-te la medicii care au murit de boli molipsitoare, pe care le-au înfruntat cu bărbă-ţie, ca să scape pe copii. Gândeşte-te la cei care în înecuri, în incendii, în timp de foamete, au dat copilului cea din urmă bucăţică de pâine, cea din urmă scândură de scăpare, cea din urmă funie ca să-l scoată din flăcări, si au murit fericiţi de sacrificiul lor, fiindcă au scăpat viaţa unui mic nevinovat!
Aceşti morţi sunt nenumăraţi; în fiecare cimitir odihnesc sute din aceste fiinţe sfinte, care, dacă ar putea să se scoale un minut măcar din mormânt, ar rosti fiecare numele unui copil, căruia i-au sacrificat plăcerile tinereţilor, liniştea bătrâneţilor, dragostea, mintea şi viaţa lor. Neveste de douăzeci de ani, bărbaţi în floarea vârstei, bătrâni de optzeci de ani, tineri: toţi martiri eroici şi necunoscuţi ai copilăriei atât de mari şi atât de nobili, încât pământul nu produce destule fiori câte ar trebui să presărăm pe mormintele lor!
Iată cum şi cât de mult sunteţi iubiti, copiii mei!
Gâdeşte-te, Enrico, cu recunoştinţă la acei morţi şi o să te faci mai bun şi mai iubitor către toţi aceia care te iubesc şi se ostenesc pentru tine, scump şi norocos copil al meu, care în ziua morţilor n-ai încă să plângi pe nimeni.
Mama ta.

Prietenul meu, Garrone.
Vineri, 4.

Am avut numai două zile de repaus şi tot mi s-a părut mult, fiindcă nu-l mai văzusem pe Garrone. Cu cât îl cunosc mai bine, cu atât îl iubesc mai mult. Tot aşa li se întâmplă şi celorlalţi băieţi, afară de cei mândri şi îngâmfaţi, care nu prea o duc bine cu el, căci el nu suferă mândria.
Când un băiat mare vrea să bată pe unul mic, acesta strigă îndată:
— Garrone! şi cel mare nu-l mai bate, stă pe loc.
Tatăl lui e maşinist la drumul de fier. Garrone a început târziu să vină la şcoală, pentru că a fost doi ani bolnav.
Acum el este cel mai înalt şi mai voinic din toată clasa. Ridi-că o bancă numai cu o mână, mănâncă ţeapăn… şi ce bun este!
Orice lucruri i s-ar cere: creion, gumă, hârtie, briceag, dă cu împru-mut, sau dăruieşte de tot.
Nu râde, nici nu vorbeşte în timpul orei, stă la locul lui cu spinarea încovoiată, cu capul vârât între umeri, nemişcat în banca ce e prea strâmtă pentru dânsul. Când mă uit la el, îmi zâmbeşte uitându-se cu coada ochiului la mine, parcă mi-ar zice:
— Nu-i aşa, Enrico, noi suntem prieteni?
Câteodată-mi vine să şi râd; este aşa de mare şi de gros, încât hainele, mânecile, pantalonii, totul îi e prea strâmt pe trup şi prea scurt Pălăria îi stă pe vârful capului; pantofii îi sunt mari şi groşi, iar cravata îi stă mereu sucită la gât ca o funie.
Bietul Garrone! Cu toate acestea e destul să te uiţi la el numai o dată, ca să-l iubeşti. Toţi băieţii mici ar voi să stea în bancă lângă dânsul, pentru că-i apără. Ştie bine aritmetica şi îşi poartă cărţile legate cu o curea de piele roşie.
Are un cuţit cu mânerul de sidef, pe care l-a găsit acum un an în piaţa armelor. Într-o zi s-a tăiat cu el până la os, dar nimeni n-a ştiut la şcoală, şi acasă n-a suflat o vorbă, de frică să nu-i sperie pe părinţi. Ştie de orice glumă şi nu se supără niciodată, dar când susţine ceva, apoi vai de acela ce i-ar zice:
— Nu e adevărat! Scântei îi scapără din ochi, şi izbeşte cu pumnul în bancă de se cutremură totul.
Sâmbăta trecută dete cinci lire unui băiat din clasa I in-ferioară, care plângea în mijlocul uliţi, fiindcă îi furaseră ba-nii şi nu mai avea cu ce să cumpere un caiet. Sunt trei zile de când lucrează la o scrisoare de opt pagini, împodobită cu desene făcute cu condeiul pe margini; vrea să o dea mamei sale de ziua ei. Mama lui vine des să-l ia de la şcoală; e înaltă şi grasă ca dânsul, dar are un chip plăcut.
Profesorul se uită la el cu blândeţe şi de câte ori trece pe lângă banca lui, îl bate cu mâna pe umeri, ca şi cum ar mângâia un pui de taur domolit. Eu îl iubesc foarte mult, sunt vesel când strâng în mâna mea, mâna lui cea groasă; ai crede că e o mână de om mare.
Sunt încredinţat că şi-ar pune viaţa în primejdie ca să scape pe vreun coleg de-al său şi că bucuros s-ar lăsa să fie ucis, ca să-l apere.
Lucrul acesta se vede lămurit în ochii lui! şi măcar că şi cu glasul lui cel gros pare că tot ceartă şi bombăneste, totuşi se simte că vorba lui iese dintr-un suflet bun si milos.

Cărbunarul şi boierul.
Luni, 7.

Nu mă îndoiesc că Garrone nici nu s-ar fi gândit măcar, să zică vorbele pe care Carol Nobis le-a spus azi dimineaţă lui Betti. Carol Nobis e mândru, fiindcă tatăl său e boier mare; un domn înalt cu barba neagră, foarte serios. El vine în fiecare zi, să aducă pe fiul său la şcoală.
Ieri dimineaţă, Nobis se certă cu Betti, unul dintre cei mai mici, dintre fii unui cărbunar, şi nemaiştiind ce să-i zică de necaz, tocmai fiindcă dânsul era de vină, strigă în gura mare:
— Tatăl tău este un calic!
Betti se înroşi ca focul, îl podi-diră lacrimile, dar nu răspunse nimic; însă ajungând acasă spuse tatălui său. Cărbunarul, om mic şi înnegrit de cărbuni de sus până jos, veni cu copilul de mână la lecţia de după-amiază, ca să se plângă profesorului.
Pe când cărbunarul se jeluia profesorului şi noi toţi tăceam şi ascultam, tatăl lui Nobis, care, după obicei, se oprise în pragul uşii să scoată mantaua fiului său, auzind că e vorba de el, intră şi ceru desluşiri.
— Uite, domnule, ce s-a întâmplat, răspunse profesorul, meseriaşul acesta a venit să se plângă de fiul dumitale, Carol, care a zis azi dimineaţă fiului său:
— Tatăl tău este un calic! Domnul Nobis îşi încreţi fruntea şi se roşi puţin, apoi întrebă pe Carol:
— Ai spus tu vorbele acestea?
Băiatul stătea în picioare, drept în mijlocul clasei, cu capul plecat dinaintea micului Betti şi nu zicea nimic.
Tatăl său, apucându-l de mână, îl împinse spre Betti, zicându-i:
— Cere-i iertare!
Cărbunarul voi să se împotrivească, zicând:
— Nu, nu, domnule! Dar domnul Nobis nu voi să-l asculte şi zise încă o dată fiului său:
— Cere-i iertare!… N-auzi?… Spune după mine: Iartă-mă, am zis nişte vorbe nesocotite şi nedemne împotriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!
Cărbunarul se împotrivi iarăşi, însă domnul Nobis stărui şi mai mult, şi copilul zise încet, de abia i se auzea glasul:
— Iartă-mă, am zis nişte vorbe nesocotite şi nedemne îm-potriva tatălui tău, căruia tatăl meu se simte onorat de a-i strânge mâna!
După aceea, domnul Nobis întinse mâna cărbunarului ca-re i-o strânse cu putere şi împinse pe fiul său în braţele lui Carol.
— Vă rog, domnule profesor, să puneţi pe aceşti doi băieţi în bancă unul lângă altul, zise domnul Nobis.
Când băieţii fură rânduiţi la locul cuvenit, tatăl lui Carol salută şi plecă.
Cărbunarul rămase câteva minute pe gânduri, uitându-se la cei doi copii, care stăteau alături; se apropie de bancă şi rămase uitându-se ţintă la Nobis cu o privire iubitoare şi plină de părere de rău, ca şi cum ar fi voit să-i spună ceva, dar nu zise nimic; întinse mâna, ca să-l mângâie şi nu cuteza; atinse numai uşor fruntea cu degetele cele groase. Se îndreptă după aceea către uşă, se întoarse încă o dată, ca să-l vadă, şi plecă.
— Aduceţi-vă bine aminte ce aţi văzut, dragii mei copii, zise profesorul, aceasta e cea mai frumoasă lecţie din timpul anului…

Profesoara fratelui meu.
Joi, 10.

Fiul cărbunarului fusese şi şcolarul profesoarei Delcati, care a venit azi să vadă pe fratele meu bolnav. Ce de am mai râs, când ne-a spus că mama băiatului acela, acum doi ani, îi adusese un şorţ plin cu cărbuni, ca să-i mulţumească, fiindcă dăduse medalie fiului ei. Sărmana mamă stăruia mereu să-i primească cărbunii şi mai că plângea când se văzu silită să se întoarcă înapoi cu povara. Ne mai spuse şi despre o altă femeie, care i-a adus un bucheţel de flori foarte greu, pentru că în mijlocul lui pusese un fişic de gologani.
Am petrecut minunat cu dânsa, şi frăţiorul meu, care până atunci nu voise cu nici un chip, să ia doctoria, de dragul ei a luat-o. Câtă răbdare trebuie să aibă cineva cu copii din clasa I inferioară, toţi ştirbi ca nişte unchiaşi, de nu pot nici măcar să pronunţe curat literele r şi s. Apoi, unul tuşeşte, altuia îi curge sânge din nas, unul îşi pierde pantofii pe sub bănci, altul plânge fiindcă s-a înţepat cu o peniţă, un al treilea se vaită că a greşit cumpărând un caiet nr. 2 în loc de un caiet nr. 1. Cincizeci de copii într-o clasă care nu ştiu boacă, cu nişte mânuşiţe mititele şi plăpânde cu care trebuie să ţină condeiul, ca să scrie. Buzunarele lor sunt pline: cu stafide, cu năut, cu nasturi, cu dopuri de sticluţe, cu pietricele şi cu tot felul de mărunţişuri. Profesoarele sunt silite să-i caute, căci îşi ascund nimicuri de acelea chiar şi prin pantofi. Pe lângă acestea, sunt neastâmpăraţi şi nebăgători de seamă; când intră o muscă zbârnâind pe fereastră, îi vezi pe toţi cu ochii în sus.
Vara vin la şcoală: cu flori, cu iarbă, cu gândaci care zboară prin clasă, cad în călimări, ies plini de cerneală şi se plimbă pe caiete de le mâzgălesc peste tot.
Profesoara e silită să fie pentru ei ca o mamă: să-i ajute ca să se îmbrace; să-i lege la deget, când se înţeapă; să le ridice căciuliţele de pe jos; să observe să nu-şi schimbe paltoanele la ieşire, căci atunci zbiară şi strigă. Bietele profesoare! Ba mai vin şi mamele să se plângă:
— Cum se poate, domnişoară, băiatul meu şi-a pierdut condeiul!
— Dar de ce nu învaţă nimica fiul meu, domnişoară?
— De ce n-ai dat menţiune lui Costică al meu? Învaţă foar-te bine!
— De ce nu porunceşti să bată cuiul acela de la bancă? Ionel al meu şi-a rupt pantalonii!
Profesoara fratelui meu se supără cam rău câteodată cu copiii, îşi pierde răbdarea, îi ceartă, dar are o inimă aşa de bună! Îi pare rău când e silită să-i certe şi, după puţin timp, nu o rabdă inima şi mângâie pe copilul certat. Chiar pe câte un ştrengar îl goneşte din şcoală pentru câteva zile, tot cu inima îndoită. Se supără pe părinţii care pedepsesc copiii lăsându-i nemâncaţi. Profesoara Delcati e tânără şi înaltă, oacheşă, vioaie, se îmbracă bine şi este îndemânatică la toate. Are o inimă aşa de bună: orice nimic o înduioşează.
— Nu e aşa? Copiii te iubesc! i-a zis mama.
— Unii da! Însă cum sfârşesc şcoala, cei mai mulţi nici nu se mai uită la noi, răspunse profesoara. Când trec la pro-fesori le este ruşine că au învăţat la noi, la profesoare! Şi crede-mă, după ce am iubit şi am îngrijit aşa un copil, timp de doi ani, ne vine greu să ne despărţim de el. Uneori zicem de câte unul:
— Sunt încredinţată că acesta mă iubeşte, n-o să mă uite.
— Trec vacanţele, venim iarăşi la şcoală, îl vedem, aler-găm după dânsul, îl chemăm… Aş! El nici că mai întoarce capul spre noi!
Aici, profesoara se înduioşă, se sculă cu ochii plini de lacrimi şi sărutând pe frăţiorul meu, îi zise:
— Dar tu, micuţule, n-o să te porţi astfel, n-o să întorci capul, când mă vei vedea. Nu-i aşa? N-o să te lepezi de buna şi de sărmana ta prietenă!

Mama.
Joi, 10.

Fiul meu, azi în faţa profesoarei fratelui tău nu te-ai purtat cu respectul cuvenit mamei tale. Să nu cumva să ti se mai întâmple astfel; cuvântul m-a atins la inimă. Pe dată mi-am adus aminte că mama ta, acum câţiva ani, a stat, mai multe nopţi de-a rândul aplecată spre micul tău pat, măsurându-ţi răsuflarea, vărsând lacrimi amare, gândindu-se cu groază că ai putea să mori. Mi-era teamă să nu-şi piardă minţile! Amin-tindu-mi aceasta, mi-a fost necaz pe tine! Tu să mâhneşti astfel pe mama ta? Pe mama ta, care ar da un an de fericire, ca să-ţi cruţe o durere de un ceas! Care ar cerşi pentru tine! Care s-ar lăsa să fie omorâtă, ca să-ţi scape viaţa! Ascultă, Enrico, întipăreşte bine în minte zisele mele!
Închipuieşte-ţi că-ţi sunt ursite în viaţă multe zile grele, dar cea mai grea, cea mai amară va fi aceea în care vei pier-de pe mama ta!
Când vei fi bărbat încercat în toate nevoile vieţii, o vei chema de mii de ori, cuprins de o dorinţă nespusă de a auzi măcar un singur moment glasul ei, de a o vedea iarăşi cu braţele deschise, ca să te arunci în ele, plângând ca un săr-man copil fără ocrotire şi fără încurajare. Cum îţi vei aduce aminte, nenorocitule, de cea mai mică scupărare ce-i vei fi pricinuit şi cu câtă remuşcare le vei plăti pe toate. Să nu speri o viaţă senină, dacă ai mâhnit vreodată pe mama ta. Poţi să te căieşti, să-i ceri iertare, să te gândeşti la dânsa cu cuvioşie! În zadar! Conştiinţa nu-ţi va da pace, vedenia aceea dulce şi duioasă va avea totdeauna pentru tine o expresie de mâhnire şi de înfruntare, care-ţi va chinui sufletul.
Enrico, dragul tatei, fereşte-te de un aşa chin! Află, fătul meu, că iubirea către mamă e cea mai sfântă din iubirile omeneşti! Vai de acela care o necinsteşte! Ucigaşului, care îşi respectă mama. tot îi mai rămâne ceva cinste în suflet, pe când cel mai glorios dintre bărbaţi, care o amăreşte şi o batjocoreşte, este o fiinţă nemernică! Să nu-ţi mai iasă vreodată din gură un astfel de cuvânt, către aceea căreia îi datorezi lumina zilei şi când, din nebăgare de seamă, ţi s-ar mai întâmpla ceva, nu frica de tatăl tău, ci avântul inimii tale să te arunce la picioarele ei, rugând-o să-ţi şteargă cu un dulce sărutat semnul nerecunoştinţei de pe frunte.
Te iubesc mult, fiul meu, eşti cea mai dulce speranţă a vieţii mele; cu toate acestea, aş voi mai bine să te văd mort, decât nerecunoscător către mama ta! Fii cuminte şi în timp de câteva zile, să nu-mi aduci mângâierile tale, căci n-aş putea să ţi le întorc cu inima toată!
Tatăl tău.

Camaradul meu, Coretti.
Duminică, 13.

Tata m-a iertat. Eu însă, tot aveam inima îndoită, şi mama, ca să mă facă să mai uit, mă trimise cu fiul cel mare al portarului, să mă plimb pe Corso (Bulevardul oraşului). Pe la jumătatea drumului, când treceam pe lângă un car cu lemne, ce stătea dinaintea unei prăvălii, auzii pe cineva strigându-mă pe nume; era Coretti, camaradul meu, acela cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. Sărăcuţul, era asudat şi obosit de tot, căci ducea în spinare o sarcină de lemne. Un om ce se afla în car îi dădea lemnele rând pe rând. El le căra în prăvălia tatălui său şi le grămădea cu grabă într-un colţ.
— Ce faci Coretti, îl întrebai eu.
— Nu vezi? îmi răspunse el, întinzând mâinile ca să mai prindă alt rând de lemne, îmi repet lecţia!
Eu râsei. El, însă, vorbea serios şi, ţinând lemnele cu amândouă mâinile, începu să rostească umblând: Verbul variază după: persoană, număr, şi după timpul când se petre-ce lucrarea…, aşeză lemnele şi reîncepu: şi după modul cum se face lucrarea…, întorcându-se de la car cu un alt braţ de lemne: după persoana în care lucrarea este înfătişată.

Aceasta era lecţia noastră de gramatică pentru a doua zi.— Ce mă fac! îmi zise el, mă folosesc de timp. Ce vrei? Omul face cum poate! Tata a plecat cu rândaşul după o afa-cere. Mama e bolnavă. Trebuie să descarc eu lemnele şi totodată îmi repet gramatica. Ştii că e grea lectia de azi? Nu-mi intră în cap cu nici un chip! Apoi zise către omul cu carul:
— Tata a spus că o să se întoarcă pe la şapte, vino atunci să-ţi plătească! Carul porni. Haide! Nu vii puţin în prăvălie? îmi zise el. Intrai: era o odaie mare, plină cu lemne şi mănun-chiuri de surcele; un cântar era aşezat deoparte.
— Crede-mă că am muncit zdravăn azi, adăugă Coretti, sunt silit să-mi învăţ lecţia pe apucate. Îmi scriam propo-ziţiile, când intră cineva, ca să cumpere lemne. M-am aşezat iar la scris; iată că vine carul. Am fost nevoit azi de dimineaţă, să merg de două ori la târgul de lemne, tocmai acolo, în piaţa Veneţiei. Nici nu-mi mai simt picioarele, şi vezi ce umflate îmi sunt mâinile? Ce m-aş face dacă ar trebui să desenez azi! Vorbind astfel, mătura frunzele uscate şi aşchiile care stăteau risipite pe podea.
— Ia spune-mi, Coretti, unde îţi înveţi lecţiile? îl întrebai. Negreşit că nu aici, răspunse el, vino de vezi. Mă duse într-o odăiţă din dosul prăvăliei, care serveşte totdeodată de bucă-tărie şi de sufragerie, cu o măsuţă într-un colţ, pe care erau aşezate: cărţile, caietele şi lucrarea începută.
— Uite, zise el, rămăsesem, la răspunsul al doilea: din piele se fac încălţăminte, cingători, chingi… am să adaug: geamantane, sipete. Luă condeiul în mână şi scrie mai de-parte cu frumoasa lui caligrafie.
E cineva aici? se auzi strigând din prăvălie. Era o femeie, care venea să cumpere surcele.
— Îndată! răspunse Coretti, sărind de pe scaun; apoi cântări mănunchiurile, luă paralele, alergă la registru, ca să înscrie vânzarea şi se întoarse la lucrarea lui zicând: Ia să vedem dacă voi putea să sfârşesc periodul! şi începu să scrie: saci de călătorie, raniţe pentru soldaţi!
— Aoleo! Cafeaua dă în foc! strigă el deodată şi alergă la vatră, să tragă ibricul la o parte.
— E cafeaua mamei, îmi zise el, am fost silit să învăţ cum se face… Aşteaptă-mă puţin să i-o duc! Ba vino şi tu; mamei i-ar părea bine să te vadă. E în pat de şapte zile, biata mamă!
— Arşi! Tot mereu mă ard la deget cu ibricul ăsta! Ce să mai adaug după raniţele soldaţilor?… Trebuie să mai găsesc ceva şi nu-mi vine deloc în minte.
— Hai la mama! Deschise o uşă şi intrarăm într-o odaie tot aşa de mică. Mama lui Coretti era culcată într-un pat mare şi legată cu un tulpan la cap.
— Ţi-am adus cafeaua, mamă! zise Coretti, dându-i ceaşca. Băiatul ăsta e un camarad de-al meu.
— Bine, domnişorule, zise buna femeie, bravo, drăguţule! Vii să cercetezi pe bolnavi, nu-i aşa?
În vremea aceea, Coretti aşeza pernele de la spatele ma-mei sale, trăgea plapuma, aţâţa focul, gonea pisica de pe dulap.
— Îţi mai trebuie ceva mamă? întrebă el, luându-i ceaşca goală.
— Ai luat două linguri de sirop? Când s-o isprăvi, dau e fugă până la spiţerie. Lemnele sunt descărcate. Pe la patru o să pun carnea la foc, după cum m-ai învăţat dumneata, şi când o trece pe aici femeia cu unt, o să-i dau patruzeci de lire. Nu te îngriji, mamă, totul merge strună.
— Îţi mulţumesc, Coretti, răspunse femeia, dragul mamei la toate se gândeşte!
Biata bolnavă îmi dete o bucăţică de zahăr. După aceea, Coretti îmi arată o mică poză; era portretul tatălui său în uni-formă militărească; avea pe piept medalia Virtutea militară câştigată la 1866 în regimentul prinţului Umbert
Seamănă la chip cu fiul său, are ochi tot aşa de vii, zâmbetul tot aşa de vesel.
Ne întoarserăm în bucătărie.
— Am mai găsit ceva, zise Coretti, şi adăugase pe caiet: se fac hamuri de cal.
— O să fac diseară ce mi-o mai rămâne din lecţii, căci am de gând să mă culc târziu. Bine de tine, că ai atâta timp, ca să înveţi şi îţi mai rămâne şi de plimbare!
Coretti este totdeauna un sprinten şi harnic copil.
Intrând în prăvălie, aşeză lemnele pe capră şi începu să le taie în două cu fierăstrăul, zicând: “Iată gimnastică!… Mai bună decât întinderea braţelor înainte…”
— Aş vrea, când s-o întoarce tata, să găsească toate lemnele tăiate: ce mulţumit ar fi!
Atâta numai că, după ce tai lemne fac nişte t şi l de parcă sunt şerpi. Bine zice profesorul; dar ce să-i fac? Am să-i spun curat, că am fost silit să muncesc cu mâinile. Dar ce m-ar bucura mai mult, ar fi să văd pe mama sculată. Azi, slavă Domnului, îi este ceva mai binişor. Gramatica o s-o învăţ mâine, în zori de zi. Iacă şi carul cu butuci! La muncă, băiete!
O cărucioară plină cu butuci se opri dinaintea prăvăliei. Coretti alergă la uşă să vorbească cu căruţaşul. După aceea, întorcându-se, spre mine, îmi zise:
— Acum nu mai pot sta de vorbă cu tine, să ne vedem să-nătoşi, prietene, mâine! Ce bine îmi pare că ai venit să mă vezi! Plimbare bună! Bine de tine.
Mă strânse de mână şi se apucă să care butuci, începând iarăşi să alerge de la car la prăvălie, cu faţa rumenă ca un trandafir, sub căciula lui de blană de pisică, voios şi sprinten, încât ţi-era drag să te uiţi la el.
— Ferice de tine! strigă el încă o dată.
— Nu, Coretti, nu! Tu eşti mai fericit: tu, căci înveţi şi munceşti mai mult decât mine: tu, fiindcă ai dat ajutor părin-ţilor tăi: tu, dragul meu camarad, pentru că eşti bun, de mii de ori mai bun decât mine!

Directorul.
Vineri, 18.

Coretti era vesel azi de dimineaţă, fiindcă profesorul lui de clasa a II-a, Coatti, venise să asiste la examenul de sfârşitul lunii.
Profesorul acesta e un om mare cât un munte, cu părul des şi creţ, cu barba neagră, cu ochii căprui şi cu un glas gros şi tare. El ameninţă necontenit pe copii, că are să-i facă mii de fărâme, că are să-i ducă de urechi la secţie; cu toate acestea nu pedepseşte pe niciunul; din contră zâmbeşte pe ascuns, pe sub mustaţă.
Profesorii noştri sunt opt cu domnul Coatti, socotind şi pe un suplinitor, care n-are încă barbă şi e aşa de mic, încât pare că e un băieţandru.
Un profesor din clasa a IV-a umblă şchiopătând, înfăşurat totdeauna într-un tartan de lână; este copleşit de reuma-tisme. Bietul om a căpătat acele dureri, când era învăţător rural, într-o şcoală aşa de umedă încât curgea apa pe pereţi. Un altul, tot din a IV-a, e bătrân, cu părul alb de tot. Acesta a fost profesor la o şcoală de copii orbi.
Unul dintre profesori este totdeauna dichisit, poartă ochelari şi are mustăţile blonde. Acestuia i s-a dat porecla de Avocăţelul, fiindcă îşi luase bacalaureatul şi, fiind învăţător, studiase în acelaşi timp, şi dreptul. El a făcut o carte în care arată cum trebuie să se scrie literele.
Profesorul care ne învaţă gimnastica, are un chip cu totul soldăţesc. A fost în bătălii alături cu Garibaldi şi are la gât semnul unei lovituri de sabie, căpătată în bătălia de la Milazzo.
Directorul nostru e un om înalt, pleşuv, cu barba lungă şi căruntă, poartă ochelari legaţi cu aur şi este îmbrăcat tot-deauna în haine negre, încheiate până la gât. Ce bun e cu băieţii! Când îi cheamă în cancelarie, ca să-i dojenească, el nu-i ceartă, îi ia de mână, îi povăţuieşte încetinel, zicându-le că ar fi mai bine să fie cuminţi, că trebuie să se căiască şi să promită că o să fie ascultători. Le vorbeşte cu atâta blândeţe şi cu un glas aşa de lin, încât toţi ies de acolo cu ochii plini de lacrimi, impresionaţi mai tare decât dacă ar fi fost pe-depsiţi. Bietul director! E totdeauna dimineaţa cel dintâi la postul său, ca să aştepte pe şcolari şi să vorbească şi cu pă-rinţii. La ieşire, după ce pleacă ceilalţi profesori, el tot se mai învârteşte pe lângă şcoală, ca să vadă nu cumva să treacă vreo trăsură peste copii, nu cumva să se oprească băieţii pe uliţă, să se joace şi să-şi umple ghiozdanele cu nisip şi cu pietricele.
Îndată ce-l zăresc la colţul vreunei străzi, copiii fug în toa-te părţile, încetând deodată de a se mai juca de-a arşicele sau de-a mingea. El îi ameninţă de departe cu degetul, dar tot cu aceeaşi privire iubitoare şi tristă. Mama spune că nu I-a mai văzut nimeni râzând de când i-a murit băiatul, care intrase voluntar în armată. Ţine portretul său pe masă, în cancelaria direcţiunii, ca să-l aibă totdeauna dinaintea ochilor.
După acea nenorocire, voia să se retragă din slujbă: scri-sese chiar petiţia prin care cerea primăriei, ca să-l scoată la pensie şi, fiindcă îi părea rău să lase pe copii, amâna zi după zi, ca să o trimită. Mai deunăzi se hotărâse. Tatăl meu, care stătea de vorbă cu dânsul în cancelaria direcţiei, îi zicea:
— Ce păcat, domnule director, că-ţi ceri retragerea! Toc-mai atunci intră în cancelarie un om, ca să înscrie pe copilul său la şcoala noastră, fiindcă se mutase în suburbia aceea. Îndată ce directorul zări pe băiat, făcu o mişcare de surprin-dere, se uită bine la el, apoi la portretul fiului său; se mai uită iarăşi la copil trăgându-l lângă dânsul şi ridicându-i obrazul, apoi zise:
— Bine! Înscrise pe băiat, conduse pe tată şi pe fiu şi ră-mase câtva timp pe gânduri.
— Ce păcat că te retragi! zise încă o dată, tatăl meu.
Atunci, directorul luă petiţia ce conţinea cererea sa de retra-gere, o rupse în două şi zise: “Rămân!”

Soldaţii.
Marţi, 22.

Fiul directorul era voluntar în armată, când a murit; de aceea bietul tată, când ieşim de la şcoală, merge întotdeauna să vadă soldaţii trecând pe bulevard. Ieri trecea un regiment de infanterie.
Vreo cincizeci de băieţi începură să sară împrejurul muzi-cii militare, cântând şi bătând tactul cu liniile pe ghiozdane şi pe caiete. Noi, mai măricei, şedeam la o parte pe trotuar, şi priveam, adică: Garrone, care e strâns în hainele lui cele înguste, muşcă dintr-un codru de pâine; Votini, acela care este totdeauna frumos îmbrăcat; Precossi, băiatul lăcătuşu-lui, ce poartă costumul tatălui său; Calabrezul, Zidăraşul, Crossi, răutăciosul Franti şi Robetti, fiul căpitanului de arti-lerie, acela care a scăpat pe micul copil de sub roţile omni-buzului şi care acum se reazemă în cârje.
Franti râse în faţa unui biet soldat, care şchiopăta, dar deodată simţi o mână grea pe umărul său; se întoarse: era directorul.
— Bagă de seamă, îi zise el, când îţi baţi joc de un soldat, care este în rând şi nu poate nici să-ţi răspundă, nici să se răzbune, este tocmai ca şi cum ai râde de un om legat; e o înjosire şi o mişelie!
Franti se făcu nevăzut. Soldaţii treceau patru câte patru, asudaţi şi plini de praf; iar puştile lor luceau la soare. Directorul ne zise:
— Să-i iubiţi pe soldaţi, copiii mei, ei sunt apărătorii noştri, şi dacă mâine o armată străină ne-ar ameninţa ţara, ei ar merge bucuros să moară pentru ea! Şi ei sunt încă nişte copii, au numai câţiva ani mai mult ca voi, se duc şi ei la şcoală; printre dânşii, ca şi printre voi, se află băieţi din toate părţile Italiei. Uitaţi-vă la ei, îi putem cunoaşte după chip, trec sicilieni, sardinezi, napolitani, lombarzi.
Acesta este un regiment vechi, dintr-acelea care s-au luptat la 1848. Nu sunt tot aceiaşi soldaţi, însă steagul e acelaşi. Câţi au murit pentru patrie în jurul acelui steag cu douăzeci de ani înaintea naşterii voastre!
— Uite-l, strigă Garrone.
În adevăr că şi văzurăm steagul la o mică depărtare, înaintând pe deasupra capetelor.
— Ascultaţi, copii! zise directorul, când va trece steagul tricolor, faceţi salutul militar cu mâna la frunte.
Steagul rupt şi decolorat, cu medaliile agăţate de mâner, trecu pe dinaintea noastră ţinut de un ofiţer. Noi, toţi băieţii, duserăm deodată mâna la frunte. Ofiţerul ne privi surâzând şi ne întoarse salutul.
— Să trăiţi băieţi, strigă un glas la spatele nostru. Ne întoarserăm şi văzurăm un domn bătrân cu decoraţia albas-tră a războiului din Crimeea la butoniera hainei. Era un ofi-ţer în retragere.
— Noroc să vă dea Dumnezeu! V-aţi purtat cum se cuvine, copiii mei!
În timpul acesta, muzica regimentului cotea pe altă stra-dă, înconjurată de o mulţime de băieţi şi o suită de strigăte vesele însoţeau sunetul trâmbiţelor, ca un cântec de război.
— Dragi băieţi! zise încă o dată bătrânul ofiţer, uitându-se la noi, acela care de mic respectă steagul, va şti să-l apere când va fi mare!

Apărătorul lui Nelli.
Miercuri, 23.

Nelli, cocoşatul cel mic, stătea şi el cu noi ieri, şi se uita la soldaţi. Sărmanul se uita la ei cu mândrie; ai fi zis că se gândea:
“De ce nu pot să mă fac şi eu soldat!” Ce bun e bietul băiat! învaţă binişor, dar e aşa de galben la faţă şi de nevoiaş! Abia poate să răsufle!
Mama lui e mărunţică şi blondă, se îmbracă totdeauna în haine negre. Vine regulat în fiecare zi şi-l ia de la şcoală, îndată ce se sfârşesc lecţiile, ca să-l apere de îmbulzeala ce se face când ieşim toţi de prin clase. Biata femeie! Ţi se face milă, când o vezi cu ce drag îl mângâie mereu. În cele dintâi zile, băieţii îşi băteau joc de el, fiindcă este cocoşat; îl ne-căjeau, îl băteau cu ghiozdanele pe spate şi el sărăcuţul, nu se supăra, nu spunea nimic mamei sale, ca să n-o mâhneas-că, aflând că copilul ei este batjocura camarazilor lui.
Câteodată, însă, când îl necăjeau prea afară din cale, plân-gea în tăcere, rezemându-şi fruntea de bancă. Sunt acum câteva săptămâni de când, Garrone se supără cumplit, sări în sus ca un glonţ şi strigă:
— Vai de acela care va mai îndrăzni să-şi bată joc de Nelli! O să-i trântesc nişte palme de-i vor scăpăra şi fălcile!
Franti se făcu imediat că nu înţelege şi dete un ghiont lui Nelli. Garrone se ţinu de vorbă şi-i trase o palmă straşnică.
De atunci nu mai pune nimeni mâna pe Nelli şi, ca să fie şi mai bine ocrotit de Garrone, profesorul l-a aşezat în ban-că, lângă el. Ţi-e mai mare dragul, să-i vezi cum s-au împrie-tenit. Nelli îl iubeşte din toată inima pe Garrone; cum vine la şcoală îl caută din ochi şi n-ar pleca, Doamne fereşte, fără ca să-şi ia ziua bună de la el.
Garrone se poartă tot aşa cu Nelli. Când îi cade cartea sau creionul, ştiind că bietului băiat îi e greu să se aplece, se pleacă dânsul să i le dea. Îl ajută să-şi aşeze lucrurile în ghiozdan, să se îmbrace cu paltonul, în sfârşit, îi înlesneşte toate. Nelli are un adevărat cult pentru Garrone şi când îl laudă profesorul, se bucură mai mult decât dacă l-ar lăuda pe el. Mi se pare că Nelli a spus toate acestea mamei sale, căci iată ce mi s-a întâmplat să văd azi dimineaţă. Profesorul mă trimisese să duc directorului programa studiilor, cam cu o jumătate de oră înainte să se sune de ieşire. Eram încă în cancelarie, când intră o doamnă scundă, blondă şi îmbrăcată în negru. Recunoscui pe mama lui Nelli. Ea salută pe di-rector şi îi zise:
— Domnule director, te rog să-mi spui dacă în clasa copi-lului meu este un băiat pe care-l cheamă Garrone?
— Da, este! îi răspunse directorul. S-ar putea să trimiţi ca să-l cheme? Aş dori ca să-i spun ceva.
Directorul trimise pe portar după Garrone, care sosi şi se opri în pragul uşii, cuprins de mirare.
Doamna Nelli, cum îl văzu, alergă la el, îl luă de gât şi-l sărută de mai multe ori, cu mare dragoste; apoi zise:
— Tu eşti Garrone? Tu eşti apărătorul şi prietenul bie-tului meu băieţel? Tu eşti?
Apoi căută repede prin buzu-nare, prin pungă, şi, negăsind nimica, îşi dezlegă de la gât un lănţişor cu o cruciuliţă şi-l atârnă de gâtul lui Garrone, drept sub cravată, zicându-i:
— Primeşte-l, te rog, drăguţule, spre amintirea unei mame recunoscătoare, care-ţi mulţumeşte din suflet şi te binecu-vântează!

Cel dintâi din clasă.
Vineri, 25.Garrone îşi atrage iubirea tuturor, iar Derossi, admiraţia. A căpătat iarăşi cea dintâi medalie; va fi, neapărat, şi anul acesta, tot el, cel dintâi din clasă.
Nu poate nimeni să lupte cu el. Toţi îi recunosc destoini-cia în toate materiile. E cel dintâi: la compoziţii, la aritme-tică, la gramatică, la desen şi are o ţinere de minte uimi-toare. Pricepe toate fără nici o trudă; ai crede că învăţătura pentru dânsul e o jucărie! Profesorul i-a zis ieri:
— Dumnezeu te-a înzestrat cu multe daruri: vezi, nu le risipi.
Pe lângă toate acestea e înalt şi frumos, are un păr auriu si numai cârlionţi. Este foarte sprinten, sare peste bănci, proptindu-se numai într-o mână, şi are multă îndemânare pentru mânuirea armelor. Derossi e de doisprezece ani, şi e fiul unui negustor. Se poartă totdeauna curat şi bine îmbră-cat, hainele-i sunt de postav tivit cu nasturi de metal poleit. E vesel la fire, vioi şi drăgălaş, totdeauna cuviincios cu toţi. E foarte bun cu băieţii, îi ajută la examene şi nimeni n-a cu-tezat până acum, să-l necăjească sau să-i zică o vorbă proas-tă. Nobis, Franti şi Votini îl pismuiesc grozav, dar el nu-i bagă în seamă, poate chiar că nu înţelege. Când trece printre bănci, ca să strângă caietele de concursuri, toţi îi zâmbesc şi-l apucă de mână. E foarte darnic, dăruieşte băieţilor ziare ilustrate, cadre, peniţe, tot ce primeşte de pe la rude. A făcut pentru băiatul calabrez o hartă geografică a Calabriei. Gro-zav îi place să dea şi dăruieşte totul fără părtinire, ca un om cu dare de mână, cu zâmbetul pe buze.
E peste fire să n-ai necaz pe dânsul, când vezi ce slab eşti faţă cu el la orice materie. Chiar eu îl pizmuiesc, mă cuprin-de uneori un fel de ciudă contra lui, când îmi învăţ vreo lecţie grea şi mă gândesc că el o învaţă fără nici o greutate. Când mă întorc însă la şcoală şi-l văd aşa de frumos, vesel şi zâmbind tuturor; când îl aud că răspunde cu atâta siguranţă la întrebările profesorului; atunci orice necaz sau pizmă îmi piere din suflet şi mi-e ruşine când mă gândesc că am fost în stare, să încerc un simţământ aşa de înjositor. Aş vrea să stau tot lângă el şi să urmez cu dânsul toate clasele.
Prezenţa lui, glasul lui, mă îndeamnă la învăţătură şi mă înveseleşte.
Profesorul i-a dat azi dimineaţă să copieze povestirea lu-nară intitulată: “Micul cercetaş lombard”, pe care o să ne-o citească mâine. Vedeam de pe chipul lui că ceea ce scria îl mişca foarte mult. Era aprins la faţă, avea ochii plini de lacrimi şi buzele-i tremurau. Cu ce plăcere i-aş fi spus drept în faţă şi din toată inima:
— Derossi, tu eşti cu mult mai presus decât mine. ai o minte de om mare, eu sunt un biet copilaş, faţă de tine. Te stimez şi te admir!

Micul cercetaş lombard.
Sâmbătă, 26.
(Povestire lunară).

În anul 1850, pe timpul războiului pentru liberarea Lombardiei, câteva zile după biruinţele de la Solferino şi St. Martino, câştigate de francezi şi de italieni împotriva austrie-cilor, într-o frumoasă dimineaţă de iunie, un mic pluton de cercetaşi călări, porniţi din Saluzzo, mergeau la pas pe o cărare singuratică, uitându-se pe câmpie cu multă băgare de seamă.
Plutonul era comandat de un ofiţer şi de un sergent. Nici unul nu spunea măcar o vorbă; toţi mergeau cu ochii aţintiţi în zare, aşteptând în orice minut să se ivească printre arbori uniformele albe ale avanposturilor vrăjmaşe.
Mergând aşa ajunseră în preajma unei colibe ţărăneşti, înconjurată de frasini. Un băieţel cam de vreo 12 ani stătea dinaintea casei şi tăia cu o lamă de cuţit o ramură de frasin, ca să-şi facă o nuia. La una din festrele casei atârna un steag tricolor.
Coliba era părăsită. Ţăranii, după ce scoseseră steagul la fereastră, fugiseră de frica austriecilor. Băiatul îndată ce vă-zu soldaţi de-ai noştri, îşi aruncă nuiaua şi-şi scoase căciula. Era un băiat vioi şi frumos la chip, cu ochii mari şi albaştri, cu plete bălaie. Din cauza arşiţei îşi scosese hăinuţa, arun-când-o în iarbă şi rămăsese numai în cămaşă şi în pantaloni strâns cu o cingătoare la brâu.
— Ce faci tu aici? îl întrebă ofiţerul oprindu-şi calul.
— De ce n-ai fugit cu părinţii tăi?
— N-am părinţi! răspunse băiatul. Îmi capăt hrana lucrând pentru unii şi pentru alţii. Am rămas aici, ca să văd bătălia.
— Ai văzut trecând pe aici austrieci?
— De trei zile încoace n-a mai trecut niciunul!
Ofiţerul stătu niţel pe gânduri, apoi sări repede de pe cal îşi lăsă soldaţii grămadă la portiţă, intră în colibă şi se sui pe acoperiş. Coliba nu era înaltă şi de pe acoperişul ei nu se vedea mai nimic din întinderea câmpiei.
“Ar trebui să se urce cineva în copaci”, îşi zise ofiţerul şi coborî de pe casă. Chiar în faţa casei se înălţa un frasin foarte mare şi subţire, care-şi legăna vârful în văzduh.
Ofiţerul se gândi câtva timp, uitându-se: când la copac, când la soldaţi; apoi întrebă pe băiat:
— Ai ochi buni, băiete?
— Cum de nu! îţi văd pasărea în zarea cea mai depărtată, răspunse băiatul.
— Te-ai putea urca în vârful acestui copac?
— Eu? Într-o clipă şi sunt în vârf.
— Şi o să ne spui de cumva se zăresc de acolo, soldaţi aus-trieci, puşti, cai? Dacă se ridică mult praf în sus?
— Negreşit!
— Şi ce să-ţi dau ca să-mi faci treaba aceasta?
— Ce să-mi dai? zise băiatul zâmbind. Nimica! Frumos ar fi, zău! Pentru austrieci n-aş face-o niciodată cu capul! Dar pentru ai noştri! Nu sunt şi eu lombard?
— Suie-te dar!
— Stai puţin să-mi scot pantofii.
Îşi scoase pantofii, îşi strânse cureaua, îşi azvârli căciula în iarbă şi se agăţă de copac.
— Stai! strigă ofiţerul, vrând să-l oprească, cuprins deo-dată de teamă. Băiatul se uită la el cu nişte ochi mari, parcă l-ar întreba ce vrea.
— Nimica! adăugase ofiţerul. Suie-te!
Băiatul se urcă uşor ca o pisică.
Ofiţerul dete poruncă soldaţilor să se uite drept înaintea lor.
În câteva minute, băiatul ajunse până în vârful copacului şi ţinându-se strâns de trunchi, picioarele-i rămăseseră as-cunse în frunziş, iar corpul de la brâu în sus, de-abia i se zărea de la acea înălţime.
— Uită-te drept înainte şi departe, îi strigă ofiţerul.
Băia-tul, ca să vadă mai bine se ţinu de copac numai cu o mână, pe cealaltă o puse la ochi, ca să nu-l orbească razele soarelui, care se furişau printre pletele sale bălaie şi le făcea ca de aur.
— Ce vezi? întrebă ofiţerul.
Băiatul plecă uşor capul în jos şi, punându-şi mâna la gură, ca să i se audă glasul, răspunse:
— Văd doi oameni călări pe şosea.
— La ce depărtare de aici?
— La o jumătate de milă.
— Vin încoace?
— Nu, stau pe loc.
— Ce mai vezi? întrebă ofiţerul după un minut de tăcere. Uită-te la dreapta!
Băiatul se uită, apoi zise:
— Pe lângă cimitir, printre arbori, este ceva care luceşte la soare, s-ar zice nişte baionete.
— Oameni, vezi?
— Nu, trebuie să fie ascunşi prin grâu. Deodată se auzi şuierătura unui glonţ, care trecu prin aer şi se pierdu în depărtare, către spatele casei.
— Dă-te jos! strigă ofiţerul. Te-au văzut! Dă-te jos, nu vreau să mai aflu nimica!
— Nu mi-e frică, răspunse băiatul.
— Dâ-te jos! repetă ofiţerul; însă luându-şi seama, mai întrebă:
— Dar la stânga ce mai vezi?
— La stânga?
— Da, la stânga.
Băiatul întinse capul spre stânga. O altă şuierătură şi mai apropiată decât cea dintâi străbătu aerul. Băiatul tremură.
— Ce Dumnezeu! strigă el. Pare că nemţii vor să-şi verse focul pe mine. Glonţul trecuse foarte aproape.
— Dă-te jos, strigă ofiţerul mâniat şi cu ton poruncitor.
— Mă cobor îndată, răspunse copilul, dar n-aveţi teamă, mă adăposteşte frunzişul copacului. Vrei să ştii ce este în stânga?
— Da, dar dă-te jos, adăugase ofiţerul.
— La stânga, strigă băiatul lungindu-şi trupul.
— Spre partea unde este o bisericuţă, parcă văd…!
O a treia şuierătură şi mai năpraznică se auzi deodată. Băiatul alunecă, încercă să se agaţe de crăci, şi căzu întins la picioarele copacului.
— Blestemaţii! Mi-au omorât copilul! strigă ofiţerul, aler-gând către el.
Băiatul rămăsese întins la pământ cu braţele întinse. Un şiroi de sânge curgea din pieptul lui. Sergentul şi doi soldaţi săriră repede de pe cai, ca să-i vină în ajutor. Sergentul se aplecă şi-i desfăcu repede cămaşa. Glonţul pătrunsese plămânul stâng.
— A murit? întrebă ofiţerul.
— Nu, trăieşte încă! răspunse sergentul.
— Dragul meu băiat! zise ofiţerul aplecându-se spre el; nu te speria, prinde inimă!
Pe când, însă, ofiţerul îl îndemna să nu se sperie şi-i apă-sa batista pe rană, ca să-i oprească sângele, băiatul îşi dete sufletul.
Ofiţerul rămase înmărmurit, galben ca turta de ceară şi cu ochii aţintiţi asupra micului viteaz. În urmă se aplecă, îi aşeză frumos capul pe iarbă; se sculă în picioare, să-l mai privească încă. Sergentul şi cei doi soldaţi erau şi ei mâhniţi până în fundul inimii.
Plutonul stătea întors în partea în care se ştia că se află vrăjmaşii.
— Puiul de viteaz! zice încă o dată ofiţerul, cu ochii plini de lacrimi, şi rostind acestea, se duse spre casă, smulse steagul tricolor de la fereastră şi-l întinse ca un giulgiu jalnic peste băieţelul mort, lăsându-i chipul dezvelit.
Sergentul puse lângă el căciuliţă, pantofii şi cuţitaşul cu care îşi tăiase nuiaua cu câteva minute mai înainte.
Îl mai priviră câtva timp în tăcere, apoi ofiţerul zise sergentului:

— Voi trimite ambulanţa să-l ridice de aici: a murit soldăţeşte, soldăţeşte trebuie să-l îngropăm. După aceea îi mai trimise cu mâna un ultim adio şi strigă soldaţilor:
— Încălecaţi, băieţi! Înainte!
Toţi săriră pe şa şi micul pluton, strângându-se porni. Curând după aceea, copilul mort primi onorurile militare.
Către apusul soarelui, tot şirul avanposturilor italiene, ducându-se întru întâmpinarea vrăjmaşului, trecu pe acelaşi drum pe care îl străbătuse dimineaţa, micul pluton de călă-reţi. Era un batalion întreg de vânători, care, cu câteva zile mai înainte, udase cu sânge vitejesc dealul San-Martino.
Batalionul înainta despărţit în două şiruri. De-a lungul drumului curgea un pârâiaş limpede cu marginile smălţuite de flori; casa părăsită era la o mică depărtare.
Vestea despre moartea vitejească a băiatului pătrunsese repede în tabără, astfel că cei dintâi ofiţeri ai batalionului, care zăriră micul cadavru, îl salută scoţând săbiile. Unul din ei se plecă pe marginea pârâului, rupse câteva flori şi i le az-vârli. Toţi îl imitară. Fiecare, ofiţer sau soldat, aruncându-i flori, îi striga salutându-l milităreşte:
— Rămas bun, pui de viteaz lombard! Onoare ţie, copile! Trăiască Italia! Glorie vitejilor.
Un ofiţer îi aruncă medalia sa de virtute militară. Un altul se duse să-l sărute pe frunte.
Florile se grămădeau mereu pe picioruşele lui goale, pe pieptu-i însângerat, pe micul lui cap bălai. Iar el, întins pe iarbă, învăluit în steagul naţional, dormea liniştitul somn al veşniciei.
Chipul îi era alb şi parcă surâdea, ca şi cum sărmanul băiat ar fi auzit acele salutări şi ar fi fost vesel, că-şi dăduse viaţa pentru scumpa lui Lombardie.

Săracii.
Marţi, 29.

A-ţi da viaţa pentru ţară, ca micul lombard, este o bărbăţie, o virtute mare!
Tu însă, fiul meu, nu trebuie să nesocoteşti pe cei mici. Azi dimineaţă, când ieşeam de la şcoală şi mergeai alene înaintea mea, trecurăm pe lângă o femeie săracă, ce ţinea pe genunchi un biet copilaş, tras la faţă şi sfârşit cu totul. Îţi ce-rea pomană. Te uitaşi la ea, dar nu-i dăduşi nimic, deşi aveai bani în pungă. Ascultă-mă, fătul meu, nu te obişnui să treci cu nepăsare pe lângă o mamă care îţi cere un ban pentru co-pilul său. Gândeşte-te că acelui copil trebuie să-i fie foame. Cugetă la durerea sărmanei mame! Îţi închipuieşti tu, ce ar fi pentru mama ta, dacă într-o zi s-ar vedea nevoită să-ţi zică:
— Azi n-am nici măcar pâine să-ţi dau!
Când dau un ban unui cerşetor, el îmi urează “Dumnezeu să-ţi dea sănătate! Să-ţi trăiască copilaşii!” Tu nu poţi să înţe-legi cât de dulci îmi sunt acele cuvinte şi ce recunoştinţă simt pentru acel sărac.
Îmi pare că totuşi cu adevărat, acea urare are să ne tină pe toţi sănătoşi.
Mă întorc acasă bucuros, cugetând că acel sărac mi-a întors cu prisos ce i-am dat.
Enrico dragă! Fă-mă şi pe mine, să aud câteodată acea urare stârnită de milostenia ta. Scoate şi tu un ban din pun-gă, ca să-l dai vreunui moşneag fără de sprijin, vreunei ma-me lipsite de pâine, vreunui copil orfan de mamă.
Săracilor le place miluirea copiilor, pentru că nu-i umi-leşte. Copiii având şi ei nevoie de alţii, se aseamănă cu ei.
N-ai băgat tu de seamă, că sunt totdeauna mulţi săraci în jurul şcolilor? Pomana unui om mare este numai o milos-tenie; iar pomana unui copil este în acelaşi timp o milostenie şi o mângâiere. Este ca şi cum i-ar da totdeodată un ban şi o floare: înţelegi?
Gândeşte-te că ţie nu-ţi lipseşte nimic şi că ei sunt lipsiţi de toate. Pe când tu năzuieşti să fii fericit, lor le este destul să nu moară de foame. Gândeşte-te ce trist e că, pe lângă atâtea palate, în mijlocul atâtor uliţe, străbătute de copii îm-brăcaţi în catifele, se află femei şi copilaşi, ce grozăvie! Băieţi tot aşa de buni ca şi tine, tot aşa de deştepţi, lipsiţi de hrana de toate zilele şi rătăcind pe uliţele oraşelor ca nişte fiare în pustiuri! Aşadar, fătul meu, socoteşte ce ţi-am spus şi să nu ţi se întâmple să treci vreodată pe dinaintea unei mame care cerşeşte, fără să-i dai un ban! Tatăl tău.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]