Ieri m-am dus să mă plimb pe calea Rivoli, cu Votini şi cu tatăl său. Trecând pe strada Dora-Grossa, văzurăm pe Stardi, băiatul acela atât de străduitor, stând nemişcat ca un stâlp dinaintea unei librării, cu ochii aţintiţi la o hartă geografică. Cine ştie de cât timp stătea acolo, căci el învăţa şi pe uliţă. Abia ne întoarse salutarea, necioplitul!
Votini era îmbrăcat bine, ca de obicei; ba chiar şi prea bine pentru un copil! Avea cizmuliţe de piele de marochin cu cusături, o haină cu ceaprazuri de mătase, o pălărie albă de castor şi un ceasornic la brâu. Se fudulea grozav! Dar de astă dată a păţit-o rău cu fudulia lui!
După ce ne plimbarăm câtva timp, lăsând în urmă pe domnul Votini, fiindcă mergea încet, ne aşezarăm obosiţi pe o bancă, de piatră, lângă un băiat îmbrăcat foarte simplu, care părea a fi ostenit ca şi noi, şi stătea cu capul plecat şi cu ochii în jos.
Un domn, ce mi s-a părut că e tatăl său, se plimba pe sub copaci, citind un ziar.
Votini, care şedea între mine şi băiatul acela, voind să se fălească şi el cu luxul lui, spre a fi admirat şi de vecin, întinse piciorul, ca să-şi arate încălţămintea şi îmi zise:
— Ai văzut cizmele mele de roşior? Dar vecinul nu-l luă în seamă.
Atunci îşi lăsă piciorul în jos şi arătându-mi panglicile de mătase, îmi spuse uitându-se pe furiş la băiat că acele panglici nu-i plăceau şi că voia să-şi pună nasturi de argint.
Celălalt băiat nu se uita nici la panglici. Votini începu să învârtească în mâini pălăria lui cea frumoasă de castor alb. Băiatul, parcă făcea înadins: nu aruncă măcar o privire nici la pălărie.
Votini, plin de ciudă, îşi scoase ceasornicul, îl deschise şi mi-l arătă. Vecinul tot nu întoarse capul.
— Este de argint poleit? îl întrebai eu.
— Nu, răspunse el, este de aur.
— Dar nu este tot de aur, îi zisei, trebuie să fie şi ceva de argint?
— Nicidecum! zise el şi, ca să silească pe băiat să se uite, îi puse ceasornicul sub ochi, zicându-i:
— Ia uită-te şi dumneata, şi spune-mi dacă nu este tot de aur!
— Nu ştiu! răspunse scurt, băiatul.
— Bre! strigă Votini, plin de necaz, ce mândru eşti!
Pe când rostea acele vorbe, sosi şi domnul Votini, care auzindu-ne, se uită cu atenţie la băiat, apoi zise cu asprime fiului său:
— Taci! şi aplecându-se îi şopti la ureche: nu vezi că e orb, săracul!
Votini, înspăimântat, sări drept în picioare şi se uită în ochii băiatului: luminile îi erau sticloase, fără expresie, fără privire. Văzând aceasta, el rămase mut si umilit, cu ochii în jos, apoi bolborosi:
— Ce rău îmi pare… nu ştiam!
Orbul, care înţelese tot, zise cu un surâs blând şi trist:
— Nu e nimic!
Ce să-i spui! O fi fudul Votini, dar n-are inimă rea, căci n-a râs deloc în tot timpul plimbării.

Cea dintâi ninsoare.
Sâmbătă, 10.

Rămas bun plimbărilor de pe calea Rivoli! A sosit vesela prietenă a copiilor, a sosit zăpada!
De ieri a început să cadă deasă, în fulgi mari şi albi, ca florile de cireş.
Ce veseli eram dimineaţa la şcoală, când o vedeam cum se lipea de geamuri şi se grămădea pe pervazurile ferestre-lor! Chiar profesorul se uita bucuros la ea şi îşi freca mâi-nile. Toţi ne înveselim gândindu-ne ce de bulgări o să facem şi cum o să ne batem cu ei. Ce-o să ne mai dăm pe gheaţă şi ce dulce o să ni se pară, după aceea, căldura de acasă!
Numai lui Stardi nu-i păsa; stătea cu coatele pe bancă şi cu fruntea între mâini, ascultând ca de obicei explicaţia pro-fesorului.
Ce frumuseţe! Ce veseli eram la ieşirea din şcoală! Toţi dădurăm năvală pe uliţă, strigând, băgându-ne picioarele unde era zăpada mai mare şi sumeţându-ne mânecile, ca să facem bulgări şi să azvârlim unul într-altul.
Umbrelele părinţilor care aşteptau pe afară, se făcuseră albe. Ghiozdanele noastre se înălbiră într-o clipă. Toţi eram nebuni de bucurie; vesel era însuşi Precossi, fiul lăcătuşului, băiatul acela palid, serios şi trist; Robetti, băieţelul care scă-pase pe un copil de sub roata omnibuzului, sărea şi el sără-cuţul, cum putea cu cârjele la subţioară; Calabrezul fiindcă nu mai văzuse zăpadă în viaţa lui, făcuse un bulgăre şi muş-că din el ca dintr-o piersică. Crossi, băiatul precupeţei, îşi umpluse ghiozdanul.
Zidăraşul ne făcu să ne prăpădim de râs. Tatăl meu îl pofti să vină a doua zi pe la noi; în minutul acela era cu gura plină de zăpadă şi necutezând nici s-o scuipe, nici s-o înghită, stătea îndopat cu ea şi se uita la noi zăpăcit, fără ca să poată spune un cuvânt.
Chiar profesoarele râdeau şi glumeau, când ieşeau din şcoală; până şi biata doamnă Delcati alerga prin zăpadă tu-şind şi acoperindu-şi faţa cu vălul ei cel verde.
Sute de fete de la şcoala vecină făceau gălăgie şi alergau sprintene pe aşternutul alb.
Profesorii, pedelii, ba chiar şi gardistul, strigau: Acasă băieţi! Acasă! şi înghiţeau fulgii de zăpadă, care le încărun-ţeau mustăţile şi barba. Cu toate acestea se înveseleau şi ei de bucuria gălăgioasă a copiilor la vederea iernii.
Vă înveseliţi că vine iarna!… Dar ia gândindu-vă că sunt copii care n-au nici haine, nici încălţăminte, nici foc; că sunt mii de băieţi, care se coboară de la colibele lor, din colinele singuratice pe o cărare lungă şi obositoare cu o bucată de lemn în mâinile lor degerate ca să încălzească şcoala; că sunt sute de şcoli nemeţite în zăpadă, goale şi întunecoase ca nişte peşteri, unde copii, sunt înecaţi de fum, sau tremură de frig şi se uită cu groază la fulgii cei albi, care cad nepăsători, grămădindu-se neîncetat pe colibele lor depărtate, ame-ninţându-le cu troiene.
Vă înveseliţi că vine iarna!… Dar ia gândiţi-vă că sunt mii de fiinţe cărora iarna le aduce sărăcie şi adesea chiar moarte!

Zidăraşul.
Duminică, 11.

Zidăraşul a venit azi la noi. Era îmbrăcat cu haine vechi de-ale tatălui său, pline încă de var şi de ipsos.
Tata îl aştepta chiar cu mai multă nerăbdare decât mine. Ce bine ne păru când îl văzurăm! Cum intră pe uşă, îşi scoase pălăria cea zdrenţăroasă, udă de zăpadă, o mototoli şi o vârî în buzunar. Apoi înaintă cu umbletul acela al meşteşugarului obosit şi se uită în dreapta şi în stânga.
Cum ajunse în sufragerie şi văzu tabloul care înfăţişează pe Rigoletto, un caraghios cocoşat, îi făcu obişnuita lui strâmbătură: “botul de iepure”. Nu te poţi opri de râs, când îl vezi cum se strâmbă.
Începurăm să ne jucăm cu cuburi de lemn, de-a casele.
Are o îndemânare neobişnuită, ca să facă turnuri şi poduri; ai crede că se ţin în sus ca prin minune; lucrează la ele cu seriozitatea şi răbdarea unui om mare; jucându-ne, el îmi povesti despre părinţii săi. Ei locuiesc într-o mansardă. Tatăl său merge la şcolile de seară, ca să înveţe să citească şi să scrie, mama lui e din satul Biela. Ce mult trebuie să-l Iubească părinţii! Se şi vede! Deşi e îmbrăcat ca un băiat sărac, totuşi poartă haine care-i ţin de cald, cârpite cu îngri-jire şi are la gât o basma legată de mâna mamei sale.
Îmi spuse că tatăl său este un om înalt şi gros, un uriaş; de-abia poate să intre pe uşă, dar că e tot aşa de bun pe cât e de mare şi că îi zice lui “bot de iepuraş”, când îl mângâie. Băiatul, însă, e mic la stat.
La ora patru ni se aduse gustarea: dulceaţă cu pâine, stafide şi nuci. Stăteam pe divan şi mâncam. Când ne scularăm, nu ştiu de ce, tata nu mă lăsă să şterg spatele divanului pe care Zidăraşul îl murdărise cu varul de pe haine. Şterse el, mai târziu pe furiş.
Jucându-ne, Zidăraşul pierdu un nasture de la hăinuţă. Mama i-l cusu la loc. El, sărăcuţul, se roşise de tot şi-şi ţinea suflarea uitându-se la mama cum cosea.
Mai târziu îi arătai un album cu caricaturi, şi el, fără să-şi dea seama, imita aşa de bine strâmbăturile acelor chipuri caraghioase încât râse şi tata.
Nu mai putea de mulţumit ce era când plecă de la noi; uitase să-şi pună pălăria, şi, când ajunse la capătul de jos al scării, ca să-mi arate mulţumirea lui, ridică uşor capul şi-mi făcu încă o dată botul de iepure.
Pe el îl cheamă Antonio Rabucco şi are vreo nouă ani.
— Ştii, fătul meu, de ce nu te-am lăsat să ştergi divanul? Fiindcă dacă îl ştergeai şi te-ar fi văzut camaradul tău, poate s-ar fi ruşinat că-l murdărise şi n-ar fi fost frumos să-l umileşti; mai întâi fiindcă n-a făcut-o dinadins, şi apoi murdărise cu hainele tatălui său, care şi el, la rândul lui, le umpluse la muncă. Munca nu murdăreşte! Te umple de pulbere, de var, de tot ce pofteşti dar aceasta nu e murdărie.
Să nu zici niciodată de vreun meşteşugar care vine de la lucru:
“Este murdar!”
Trebuie să zici:
“Are pe haine semne şi urme de muncă!”
Adu-ţi bine aminte! Iubeşte pe Zidăraş, mai întâi fiindcă îţi este camarad, şi apoi fiindcă este fiu de meşteşugar.
Tatăl tău.

Un bulgăre de zăpadă.
Vineri, 16.

Ninge întruna.
S-a întâmplat ceva trist azi dimineaţă cu zăpada, când am ieşit din şcoală. Băieţii cum ajunseră pe Corso, începură să se bată cu bulgări făcuţi cu zăpadă de aceea jilavă, care, când o strângi în mâini, se face tare ca piatra. Trecea multă lume pe trotuare. Un om le strigă:
— Astâmpăraţi-vă băieţi! În minutul acela se auzi un vaiet îngrozitor ce venea din partea cealaltă a trotuarului şi un biet bătrân, căruia îi căzuse pălăria, şovăi şi îşi acoperi ochii cu amândouă mâinile, iar un băieţel care stătea lângă dânsul strigă din toate puterile: “Ajutor, ajutor!” Un bulgăre de zăpadă lovise pe bietul bătrân drept în ochi.
Băieţii se împrăştiară într-o clipă. Eu mă aflam la uşa li-brăriei, unde intrase tata, şi văzui că vin mulţi dintre camara-zii mei, care se vârau prin mulţime şi se prefăceau că se uită pe la galantare. Printre ei erau: Garrone, cu veşnica lui bu-cată de pâine în mână, Coretti, Zidăraşul şi Garoffi, băiatul care strânge timbre poştale.
În jurul bătrânului se adunase multă lume. Un gardist ameninţa şi întreba în dreapta şi în stânga:
— Cine a azvârlit? Spuneţi care din voi? Şi pipăia mâinile băieţilor, ca să vadă care din ei le avea ude.
Garoffi stătea lângă mine, galben ca turta de ceară si tre-mura ca varga.
— Nu vreţi să spuneţi cine a azvârlit? strigă iar, gardistul.
Atunci auzii pe Garrone zicând încet lui Garoffi:
— Haide, du-te de mărturiseşte! N-ar fi păcat să laşi pe altul, să fie prins în locul tău?
— Nu e nimic, fă-ţi datoria! adăugase Garrone.
— Mi-e frică, nu îndrăznesc!
— Prinde inimă! Haide, că vin şi eu cu tine!
Gardistul şi multe alte persoane întrebau mereu:
— Cine a fost? Cine a putut săvârşi o astfel de faptă? Bietul bătrân! Sticla de la ochelari i-a intrat în ochi, l-a orbit!… Ştrengarilor!… Mişeilor!
Săracul Garoffi, era aşa de aiurit, că de-abia se putea ţine pe picioare.
— Vino! îi zise Garrone cu glas hotărât. Haide, nu te teme, lasă că te apăr eu! şi apucându-l de braţ îl împinse înainte, susţinându-l ca pe un bolnav.
Lumea pricepu şi mai mulţi ridicară pumnii asupra lui Garoffi; dar, Garrone apărându-l, strigă:
— Nu cumva aţi vrea să săriţi zece oameni asupra unui biet copil!
Toţi se retraseră şi gardistul, luând pe Garoffi de mână, îl duse la o cofetărie, unde se afla rănitul.
Recunoscui îndată pe bietul bătrân. Era un funcţionar, care locuia cu un nepoţel al său în al patrulea cat din casa noastră.
Îl aşezaseră pe un fotoliu şi-i puseseră comprese la ochi.
— N-am făcut înadins! spunea poliţistului, bietul Garoffi, plângând şi pe jumătate mort de frică.
Vreo doi oameni îl îmbrânciră în cofetărie, strigându-i:
— În genunchi! Ştrengarule! Cere-i iertare în genunchi!
Alţii îl şi trântiră în genunchi.
În minutul acela două braţe zdravene îl ridicară de jos şi un glas puternic strigă:
— Nu, domnilor!
Era directorul nostru, care văzuse şi auzise tot.
— O dată ce băiatul a avut curajul să-şi mărturisească greşeala, adăugă el, nimeni nu mai are dreptul să-l umilească! Se făcu o tăcere generală.
— Acum, zise directorul lui Garoffi, cere-i iertare!
Garoffi, plângând cu hohot, îmbrăţişa genunchii bătrâ-nului care-i puse mâna pe frunte şi-l mângâie cu blândeţe.
Deodată, toţi cei de faţă, înduioşaţi strigară:
— Scoală-te copile! Scoală-te şi pleacă liniştit: du-te acasă.
Tata mă scoase din gloată şi, când ajunserăm în uliţă, îmi zise:
— Spune-mi, Enrico, ce ai face tu într-o astfel de împre-jurare: ţi-ai mărturisi şi tu greşeala ca Garoffi?
— Da, tată, îi răspunsei.
— Jură-mi că ai face aşa!
— Ţi-o jur, iubite tată!

Profesoarele.
Sâmbătă, 17.

Garoffi era azi foarte îngrijorat, fiindcă se aştepta să fie aspru dojenit de profesorul Perboni.
Profesorul, însă, n-a venit, şi fiindcă lipsea şi suplinitorul, a venit doamna Cromi de ne-a ţinut lecţia. Doamna aceasta e cea mai bătrână dintre toate profesoarele. La ea au învăţat să scrie şi să citească mai toate doamnele care-şi aduc acum copiii la şcoala noastră. Azi era cam tristă, fiindcă unul din fiii ei este bolnav.
Cum o văzură băieţii, că intră în clasă, începură să facă larmă pentru că nu-i prea ştiu de frică.
Dânsa, fără să se arate supărată, le zise cu o voce liniştită şi blândă.
— Vă rog, copii, respectaţi părul meu alb; eu vă sunt mai mult mamă decât profesoară, şi am crescut pe o mare parte din mamele voastre.
Nici unul din băieţii nu mai cuteză să ridice glasul; până şi îndrăzneţul Franti se mulţumi să-şi bată joc de dânsa pe furiş.
Doamna Cromi fusese înlocuită în clasa ei cu doamna Delcati, profesoara fratelui meu. Iar în clasa doamnei Delcati făcea lecţie o domnişoară, pe care băieţii o pore-cliseră “măicuţa călugăriţă” Ea se poartă tot în haine închise şi cu un şorţ negru. Părul îi e bine netezit pe frunte; are ochii albaştri ca vioreaua; o faţă străvezie şi o voce aşa de lină, încât s-ar zice că şopteşte o rugăciune.
Mama zice că nici nu se aude, şi într-adevăr este foarte blândă şi timidă; nu strigă, nu se supără şi cu toate astea ţine pe copii totdeauna în tăcere; până şi cei mai isteţi îşi pleacă imediat capul, când ea îi ameninţă cu degetul. În clasă la dânsa e ca la biserică, de aceea au şi poreclit-o “măicuţa călugăriţă”.
Mie îmi place şi mica profesoară din divizia a III-a a clasei I elementară: domnişoara aceea cu chipul ca un trandafir, cu două gropiţe în obraji.
Ea poartă o pană albastră la pălărie şi o cruciuliţă de aur la gât. Este totdeauna veselă, zâmbeşte mereu, vorbeşte cu o voce aşa de limpede, încât ai crede că tot cântă şi bate din palme, ca să facă tăcere.
Când ies copiii, ea aleargă când după unul, când după al-tul, ca să-i ţină la rând, apoi îndreaptă gulerul unuia, în-cheie pe altul la haină, ca să nu răcească; îi însoţeşte până pe uliţă, ca să nu se ia la bătaie; se roagă de părinţi, să nu-i pe-depsească acasă; dă manşonul ei vreunuia căruia îi e frig. Copiii cei mai mici se agaţă mereu de ea, o sărută, o mân-gâie, o trag de rochie, de voal şi ea le rabdă toate, îi sărută râzând şi în fiecare zi se întoarce acasă ciufulită, cu gulerul strâmb, obosită, dar tot veselă.
Această drăguţă de profesoară dă şi lecţii de desen la o şcoală de fete şi susţine cu munca sa pe mama şi pe fratele ei.

Casa rănitului.
Duminică, 18.

Nepoţelul bătrânului funcţionar, pe care l-a lovit Garoffi urmează în diviziunea acestei profesoare. L-am văzut azi acasă, la unchiul său, care îl iubeşte ca şi când i-ar fi copil.
Tocmai sfârşisem de scris istorisirea lunară “Scriitoraşul florentin”, pe care profesorul mi-o dăduse s-o copiez, când tata îmi zise:
— Vino cu mine sus, să vedem cum îi mai este la ochi bie-tului bătrân.
Intrarăm într-o odaie foarte frumoasă, în care se afla bol-navul culcat cu capul ridicat pe mai multe perne. Nevasta lui stătea lângă dânsul şi nepoţelul se juca într-un colţ.
Ce bine îi păru bietului om, că ne-am dus să-l vedem! Ne spuse că se simte mult mai bine, că ochiul nu-i era deloc pierdut şi că avea speranţa de a fi cu desăvârşire vindecat peste câteva zile.
— De! Ce să-i fac! A fost într-un ceas rău! adăugase el; îmi pare rău, mai cu seamă, de spaima bietului băiat.
Tocmai ne vorbea de doctorul care îl căuta cu multă în-grijire, când se auzi sunând clopoţelul de la uşă.
— Trebuie să fie chiar el! zise nevasta bolnavului.
Uşa se deschise şi mare ne-a fost mirarea, când recunoscurăm pe Garoffi, ce rămăsese în prag cu capul plecat, necu-tezând să intre.
— Cine e? întrebă bolnavul.
— Este băiatul care te-a lovit, zise tata.
— Vino încoace, băiete! îi strigă bătrânul. Ai venit să mă vezi, nu-i aşa? Linişteşte-te, mă simt mai bine, sunt aproape vindecat. Vino încoace!
Garoffi, de-abia stăpânindu-şi lacrimile, se apropie de pat; era aşa de tulburat că nici nu putea să vorbească.
Bătrânul îl mângâie şi îi zise:
— Îţi mulţumesc, dragul meu, că ai venit; du-te de spune mamei, şi tatei, să nu mai aibă nici o grijă, că eu merg spre bine.
Garoffi, însă, nu se mişca, parcă ar fi voit să spună ceva, dar se sfia.
— Vrei să-mi mai spui ceva? întrebă bătrânul. Ce vrei? Spune, drăguţule!
— Eu? Nu, nu vreau nimic!…
— Aşadar, du-te băiete! Du-te cu sufletul liniştit.
Garoffi merse până la uşă şi acolo se opri, se uită la nepoţelul bătrânului, care privea cu mare curiozitate la el. În sfârşit, scoase un obiect de sub mantaua lui cea lungă, îl puse repede în mâna băieţelului, zicându-i: — Ţine, aceasta e pentru tine! Şi o luă la picior.
Băieţelul alergă la patul bătrânului şi îi dete pachetul. Pe hârtia ce-l învelea era scris: “Ţi-l dăruiesc ţie!”
Deschiserăm, ne uitarăm şi mare ne fu mirarea, când văzurăm albumul de timbre poştale; albumul acela despre care vorbea necontenit, asupra căruia clădise atâtea speranţe şi care îl costase atâtea osteneli. Îşi dădea comoara, jumătate din viaţa sa, ca să capete iertare, bietul băiat!

Scriitoraşul florentin.
(Istorisire lunară).

Giolo urma în clasa a IV-a primară. Era un băiat drăguţ cam de doisprezece ani, alb la faţă şi cu părul negru. Era fiul cel mai mare al unui slujbaş de la drumurile de fier, care, având copii mulţi şi leafă puţină, trăia în nevoie şi în lipsă.
Tatăl său îl iubea şi era foarte bun cu el, dar era cât se poate de straşnic în privinţa învăţăturii, căci dorea cu fiul său să fie curând în stare, să-i vină în ajutor pentru întreţinerea familiei, şi, cu toate că băiatul învăţa bine, tot îl îndemna să înveţe şi mai bine.
Bietul om era cam în vârstă, şi munca silită ce-şi impu-sese, îl îmbătrânise înainte de vreme. Măcar că se simţea sleit de puteri, totuşi lucra şi în orele ce-i rămâneau libere de la obositorul lui serviciu, pentru ca familia să nu fie lipsită de nimic. De aceea îşi petrecea o parte din noapte scriind.
Un editor de ziare, de cărţi şi de fascicole, îi dăduse să scrie adresele abonaţilor pe nişte fâşii de hârtie. Bietul om câştiga la acea lucrare trei lire pentru cinci sute de adrese scrise frumos şi regulat.
Munca aceasta îl obosea şi acest lucru îl spunea el, adeseori, când se aşeza la masă.
— Mi se duc ochii! zicea cu mâhnire, bietul bătrân; Scri-sul noaptea mă prăpădeşte!
Giulio îi zise într-o zi:
— Tată dragă, lasă-mă să-ţi ajut; ştii că pot să scriu întocmai ca dumneata!
— Nu drăguţule, tu ai de învăţat; şcoala ta este ceva cu mult mai serios decât adresele mele; aş avea o adevărată mustrare de cuget, dacă ţi-aş lua un singur ceas de la învă-ţătură. Nu, fătul meu, îţi mulţumesc!
Băiatul ştia bine că n-ar fi putut îndupleca niciodată pe tatăl său, de aceea nu mai stărui deloc, dar iată ce plănuise:
Băgase de seamă că tatăl său înceta de a scrie, punct la miezul nopţii; îl auzea cum îşi împingea scaunul, când se ducea să se culce.
Într-o noapte îl lăsă să plece, apoi se sculă, se îmbrăcă bi-nişor, merse în odaia de lucru dibuind prin întuneric, aprin-se lampa, se aşeză la măscioară, luă din fâşiile ce stăteau gră-mădite la o parte, se uită pe lista de adrese şi începu să scrie prefăcând minunat caligrafia tatălui său. Scria din toată inima, bietul băiat, vesel că putea să vină în ajutorul familiei, însă îi cam bătea inima de frică, să nu-l prindă tatăl său. Încetul cu încetul, adresele scrise se făcură teanc. Din când în când se oprea, îşi freca mâinile, întindea urechea, zâmbea şi reîncepea cu mai multă poftă. Scrise o sută şaizeci de adrese. Câştigase o liră! Atunci puse condeiul la loc, stinse lampa şi se întoarse în odăiţa sa pe vârful picioarelor.
A doua zi, tatăl veni vesel la masă. Nu pricepuse nimic, căci îşi făcea lucrarea fără să-şi dea seama, gândindu-se cu totul la altceva şi abia a doua zi îşi număra fâşiile scrise.
Se aşeză la masă zâmbind şi, bătând cu mâna pe umărul fiului său, îi zise:
— Ştii tu, Giulio, că tatăl tău este un bun muncitor? Ieri seară am scris cu a treia parte mai mult ca de obicei! Mâna nu-mi tremură şi ochii tot îşi mai fac datoria!
Giulio, plin de bucurie, îşi zise:
— Bietul tata! scriind în locul lui, nu-i dau numai un ajutor bănesc, îi aduc şi mângâierea de a se crede întinerit. Aşadar, înainte băiete. Îmbărbătat de această bună reuşită, în noaptea următoa-re, îndată ce bătu douăsprezece, el merse înainte cu lucra-rea tatălui său. Merse astfel mai multe nopţi de-a rândul. Tatăl nu bănuia deloc, numai atât că într-o seară zise:
— Ciudat! De vreo câtăva vreme ardem mai mult petrol.
Giulio o sflecli, dar tatăl său nu mai stărui asupra acestui lu-cru şi băiatul merse înainte cu scrierea adreselor.
Pierderea somnului din fiecare noapte începu, însă, să obosească pe bietul băiat; şi seara, când învăţa sau scria pen-tru şcoală, i se închideau ochii. Într-o seară, pentru prima oară adormi pe caiet.
— Fii harnic, îi strigă tatăl său bătându-l pe umeri, nu te lenevi, copile, învaţă!
Giulio se dezmetici şi reîncepu să scrie, dar în serile ur-mătoare o duse şi mai rău, moţăia pe cărţi, dimineaţa se scu-la târziu, învăţa lecţiile cu greu, parcă i se urâse cu învă-ţătura.
Deocamdată, tatăl său băgă de seamă şi tăcu, apoi începu să se îngrijească şi, în cele din urmă, pentru întâia dată îl dojeni, zicându-i;
— Giulio nu te mai cunosc, te-ai schimbat cu totul, te-ai făcut îndărătnic şi nepăsător; adu-ţi aminte că toată nădejdea familiei e în tine! Purtarea ta mă mâhneşte foarte mult.
La această mustrare, cea dintâi mai aspră ce o primea, băiatul se tulbură şi îşi zise în sine:
— Nu mai merge! Trebuie să mărturisesc totul tatălui!
Dar chiar în seara aceea, la masă, tatăl zise cu bucurie:
— Ştiţi că în luna aceasta am câştigat treizeci şi două de lire mai mult decât în luna trecută! Zicând acestea, scoase din buzunar un cornet cu bomboane, ca să sărbătorească împreună cu copiii săi acest neaşteptat câştig. Copiii, de bucurie, bătură din palme. Lui Giulio, văzând pe tatăl său aşa de vesel, îi veni inima la loc şi se gândi:
— Nu, dragul meu tată, o să te ajut şi de aici înainte şi o să mă silesc din toate purerile, ca să învăţ ziua pentru şcoală, iar noaptea să lucrez pentru dumneata şi pentru toţi ai mei.
Tatăl, urmânduşi vorba, zise:
— Un prisos de treizeci şi două de lire e ceva! Îmi pare foarte bine! Numai dumnealui mă mâhneşte! şi arătă pe Giulio.
Bietul copil primi mustrarea în tăcere şi îşi reţinu lacrimile, care stăteau să-i curgă pe obraji; în fundul inimii, însă simţi o mare mângâiere.
El continuă să lucreze din toată inima; însă, grămădindu-se oboseală peste oboseală, îi fu din ce în ce mai greu să lupte.
Lucrurile mergeau astfel de două luni: tatăl dojenind me-reu şi uitându-se mânios la el, iar fiul suferind dojenile şi chinuindu-se ca să poată să le biruie pe toate.
Într-o zi, tatăl se duse la şcoală, ca să întrebe pe profesor, cum merge fiul său. Acesta îi răspunse:
— Da, învaţă pentru că este inteligent, dar nu mai învaţă cu poftă, cum învăţa mai înainte. Este somnoros, zăpăcit, cască. Face nişte compoziţii scurte, scrise urât şi aruncate fără rost pe hârtie. Ar putea să facă mult mai mult şi mult mai bine.
În acea seară, tatăl îşi luă băiatul la o parte şi-l mustră şi mai aspru:
— Giulio, tu vezi bine, cât muncesc; vezi că-mi scurtez zilele pentru voi toţi şi ţie nu ţi-e milă: nici de mine, nici de ma-ma, nici de fraţi!
— Nu, tată, nu vorbi aşa! strigă copilul, plângând cu hohot, şi fu cât p-aci să mărturisească totul; dar tatăl adăugă: ştii starea în care ne aflăm, vezi cât trebuie să muncim cu toţii şi câte trebuie să răbdăm ca să ne putem susţine. Nădăjdu-iam o gratificaţie de o sută de lire de la administraţia căilor ferate şi mi s-a spus că nu mi se va da nimic, aşa că sunt ne-voit să lucrez şi mai mult.
Auzind aceasta, Giulio opri mărturisirea ce stătea sâ-i iasă din gură şi-şi zise:
“Nu dragă tată, n-am să-ţi spun nimic: vreau să păstrez taina, ca să mai lucrez pentru tine. Prin muncă te voi răsplăti de suferinţa ce-ţi pricinuiesc. Cât pentru şcoală, tot o să în-văţ destul, ca să-mi trec bine examenele”; ceea ce era mai rău, e că tatăl devenea din ce în ce mai nepăsător faţă de el, vorbea foarte rar cu dânsul, ca şi cum l-ar fi privit ca pe un fiu rătăcit, de la care nu mai spera nimic; se ferea chiar să-i întâlnească privirea. Giulio înţelegea totul şi suferea fără să cârtească.
Trudirea neîncetată şi întristarea zdruncina din zi în zi mai mult sănătatea băiatului; el slăbea şi îngălbenea, şi de aceea era silit să-şi neglijeze studiile, înţelegea foarte bine, că nu putea s-o mai ducă mult; şi în fiecare zi îşi zicea: la noapte n-o să mă mai scol! Aş! Îndată ce auzea sunând ora douăsprezece, tocmai când ar fi trebuit să se ţină de hotă-râre, simţea un fel de remuşcare, i se părea că şezând în pat ar lipsi de la datorie, căci ar fura o liră tatălui şi familiei sale. Atunci se scula şi începea să scrie cu speranţa că tatăl său ar putea să-l prindă lucrând, sau că şi-ar fi numărat adresele şi că întâmplarea i-ar fi descoperit totul, fără ca el să fie nevoit să-i destăinuiască ceva, căci nu îndrăznea.
Astfel mergea înainte.
Într-o seară la masă, tatăl zise o vorbă, care fu hotărâtoa-re pentru el. Mamă-sa uitându-se la el îi păru că-l vede şi mai galben şi mai ofilit şi îi zise:
— Ţi-e rău, Giulio? apoi adăugă către soţul său: Mi se pare că e bolnav Giulio; nu vezi ce galben e? Spune, dragul mamei, ce ai?
Tatăl său se uită la dânsul cu nepăsare şi zise:
— Mustrarea de cuget aduce cu sine o sănătate rea. Adu-ţi aminte ce sănătos erai când ai fost şcolar bun şi inimos!
— Dar nu vezi că e bolnav? strigă mama.
— Nu-mi pasă! răspunse tatăl.
Acest cuvânt atinse drept la inimă pe bietul băiat.
“Aşa? Tatălui său nu-i mai păsa de el! Tatăl care mai înainte tremura numai auzindu-l că tuşeşte! Aşadar nu-l mai iubea! Fără nici o îndoială, era cu totul izgonit din inima lui. Nu, tată! zise el în sine, cu inima zdrobită, nu pot trăi fără iu-birea ta; voi s-o redobândesc pe deplin, voi să-ţi mărturisesc totul şi să învăţ ca mai înainte! De astă dată m-am hotărât!”
Totuşi, el se sculă şi în noaptea aceea, ca în celelalte nopţi, dar mai mult din obicei. Când se dete jos din pat, vru să meargă în odaia de scris, ca să se uite în liniştea nopţii pentru cea din urmă oară la acea odăiţă, unde lucrase aşa de mult în taină, cu inima plină de mulţumire şi de iubire. Când se revăzu lângă măscioară, cu lampa aprinsă, când văzu fâşiile albe pe care el nu mai avea să scrie adresele ce le în-văţase acum pe de rost, fu cuprins de părere de rău şi apu-că condeiul, ca să înceapă lucrarea obişnuită.
Întinzând mâna, dete jos o carte. Tot sângele i se sui la cap. Dacă s-o fi deşteptat tatăl său. Neapărat că nu l-ar fi prins făcând vreun fapt rău; el însuşi se hotărâse să-i spună.
Cu toate acestea îi era frică atunci când se gândea să-l vadă deodată dinaintea lui. Să fie surprins la acea oră, în li-niştea aceea! Mama lui s-ar fi deşteptat şi s-ar fi speriat. Ideea care până atunci nu-i venise, că tatăl său s-ar simţi poate ruşinat descoperind adevărul… toate acestea îl înfio-rau. Întinse urechea, ţinându-şi suflarea. Nu auzi nici-un zgomot. Ascultă la uşă: nimic! Toţi dormeau în casă; tatăl nu auzise. Se linişti şi reîncepu să scrie. Fâşiile se grămădeau, auzea pe drum pasul regulat al gardiştilor de noapte; apoi un zgomot de trăsuri care încetă deodată; mai târziu, zgo-motul mai multor inşi, care ce treceau încetinel, şi, în sfârşit, o adâncă linişte întreruptă din când în când de lătratul de-părtat al vreunui câine; iar el scria, scria înainte.
Dar tatăl său, pe care îl credea că doarme, stătea la spate-le lui. Auzise zgomotul pricinuit de căderea cărţii şi aştep-tase momentul potrivit, ca să intre. Zgomotul carelor acoperise uşorul zgomot al uşii şi al paşilor săi.
El stătea drept la spatele băiatului, cu capul său cel alb deasupra micului cap negru al fiului său; vedea condeiul cum aluneca pe fâşii. Într-o clipă ghicise şi înţelesese tot. O mare mustrare de cuget, o înduioşare nespusă îi cuprinse sufletul şi îl ţinea pe loc, înăbuşit de emoţie, la spatele copi-lului. Deodată, Giulio scoase un ţipăt; două mâini nervoase îl apucară de cap.
— Tată! Tată! Iartă-mă! strigă Giulio, recunoscând pe tatăl său.
— Tu să mă ierţi pe mine! răspunse tatăl, plângând şi sărutând pe fiul său pe frunte. Am înţeles tot, ştiu tot, eu îţi cer iertare, dragul meu copil! Haide, vino cu mine! Şi îl îm-pinse sau mai bine zis îl duse pe mâini până la patul mamei sale, care se deşteptase, şi i-l aruncă în braţe, zicându-i: Să-rută pe acest înger, care nu doarme de trei luni, ca să lu-creze pentru mine şi eu îi amăram sufletul cu dojenile mele, lui care îmi câştiga pâinea!
Mama îl strânse la piept, apoi zise:
— Du-te de te culcă, fiul meu, du-te îndată de te odihneşte. Du-l tu în patul său! zise ea, bărbatului. Tatăl îl luă în braţe, îl duse în odăiţa lui şi-l culcă mângâindu-l mereu, apoi îi aşeză pernele şi îi trase plapuma pe el.
— Mulţumim, tăticule! zicea băiatul. Acuma du-te şi dum-neata de te culcă; sunt aşa de mulţumit!
Dar tatăl voia să-l vadă adormit; se aşeză lângă patul băiatului, îl luă de mână şi îi zise:
— Dormi, dormi, copilul meu! Giulio obosit, adormi îndată şi dormi somn dulce bucurându-se pentru prima oară, după atâtea luni, de un somn liniştit, înveselit cu visuri surâză-toare.
Când se deşteptă, a doua zi, soarele se înălţase de mult îşi frecă ochii şi vrând să-şi tragă plapuma, simţi că ceva greu o reţine; se uită şi văzu capul alb al tatălui său proptit de marginea patului. Bietul bătrân petrecuse noaptea aici, fericit de a vedea pe fiul său odihnindu-se, apoi adormise şi el cu o adâncă mulţumire în suflet.

Stăruinţa.
Miercuri, 28.

Sunt încredinţat că şi Stardi din clasa mea ar fi în stare să facă ceea ce a făcut micul scriitoraş florentin.
Azi dimineaţă, doi băieţi au fost cât se poate de fericiţi la şcoală: cel dintâi, Garoffi, nebun de bucurie, pentru că bă-trânul funcţionar îi dăduse înapoi albumul, înavuţit cu trei timbre din republica Guatemala, pe care el le căuta de mult: cel de-al doilea, Stardi, fiincă luase a doua medalie, era cel dintâi din clasă, după Derossi.
Toţi am fost uimiţi. Cine ar fi zis una ca asta în luna lui octombrie, când tatăl lui Stardi, aducându-l la şcoală, spusese profesorului:
— Te rog, domnule profesor, să ai multă răbdare, cu fiul meu, căci este foarte greu de cap.
În zilele dintâi, băieţii îl porecliseră “cap de dovleac”. Dar el era din aceia care-şi zic: “Sau mor, sau izbutesc!” şi se pusese straşnic pe învăţătură. Învăţa zi şi noapte: acasă, la şcoală, pe stradă; învăţa mereu. Era răbdător ca un bou şi în-căpăţânat ca un măgar, aşa că, nepăsător la glumele îndrăz-neţe ale camarazilor săi, împărţind la pumni şi dând chiar cu piciorul în cei care-l necăjeau; acel cap de dovleac ne întrecuse pe toţi.
Când a venit la şcoală, nu înţelegea boacă de aritmetică; compoziţiile îi erau un şir de nerozii, nu putea să-şi aducă aminte deloc de vreo epocă sau de vreo dată; acum dezleagă probleme, scrie corect şi îşi ştie lecţia ca pe apă. Când îl vezi mic şi îndesat, cu capul mare şi înghesuit între umeri: când îi observi mâinile scurte şi groase şi îi auzi glasul lui cel aspru, pricepi îndată, că trebuie să aibă o voinţă de fier.
El găseşte materie de studiu chiar prin ziare şi afişe de teatru. Când are ceva bani, îşi cumpără câte o carte. Şi-a alcă-tuit chiar o mică bibliotecă. Într-o zi, când era mai cu voie bu-nă, îi ieşi din gură făgăduiala, că mă va duce la el, ca să mi-o arate.
El nu vorbeşte cu nimeni, cu nimeni nu se joacă, stă me-reu în bancă ţinându-şi fruntea între mâini, nemişcat ca o stâncă şi ascultând pe profesor.
Cât a trebuit să muncească bietul Stardi, ca să ajungă la aşa izbândă! Profesorul, deşi era cam supărăcios azi dimineaţă, când a împărţit medaliile, totuşi i-a spus:
— Bravo Stardi! Bravo băiete! Cine stăruie izbuteşte!
El însă nu se mândri deloc, nici nu zâmbi măcar; abia se întoarse la locul lui cu medalia la piept, îşi cufundă iarăşi capul între mâini şi stătu mai nemişcat şi mai atent decât oricând.
Dar nostim lucru fu la ieşirea din şcoală. Tatăl său, om scurt şi îndesat ca şi el, îl aştepta la poartă, şi văzându-i medalia, nu voi să creadă cu nici un chip că el o câştigase.
Trebui să-l încredinţeze profesorul. Atunci începu să râdă cu poftă: bătu pe ceafă pe fiul său, strigându-i cu o voce groasă:
— Bravo! Bine zău, băiete! Bine de tot, dovlecelul meu!
Zicând acestea, se uita la el plin de mirare şi cu zâmbetul pe buze, căci tot nu-i venea să creadă adevărul.
Băieţii, toţi râdeau, numai Stardi nu râdea. El, desigur, şi începuse să rumege în mintea sa lecţia de a doua zi.

Recunoştinţa.
Sâmbătă, 31.

Nu mă îndoiesc că Stardi nu se plânge niciodată de pro-fesorul său ca tine. Ai zis că profesorul vostru era ieri cam supărăcios. Chipul cu care ai spus aceasta, arăta că-ţi este cam ciudă. Ia gândeşte-te de câte ori eşti tu supărăcios, şi cu cine! Cu tatăl tău, cu mama ta; supărare care, faţă de ei, devine o crimă. Şi cu drept cuvânt poate fi câteodată supă-răcios, sărmanul vostru profesor, căci ia gândeşte-te de câţi ani se oboseşte cu băieţii. O fi avut, nu zic, mulţi băieţi buni şi iubitori, dar câţi vor fi fost nerecunoscători, câţi vor fi abu-zat de bunătatea lui şi nu vor fi ţinut seamă de îngrijirile sale! Un adevăr foarte trist este acela că voi mai mult îl amărâţi, decât îl mulţumiţi!
Gândeşte-te că cel mai sfânt om din lume, dacă ar fi în lo-cul lui, tot s-ar necăji uneori. Şi apoi, ştii tu de câte ori profe-sorul, deşi bolnav, îşi face lecţia numai pentru că nu e toc-mai aşa de rău, ca să se poată scuza. Şi atunci, desigur că este supărăcios, pentru că suferă, sau pentru că voi nu-l înţelegeţi şi vă folosiţi de indispoziţia lui, ca să faceţi nebunii.
Respectă şi iubeşte pe profesorul tău, copile! Iubeşte-l pentru că tatăl tău îl iubeşte şi-l respectă; Iubeşte-l pentru că îşi consacră viaţa pentru binele atâtor copii, care-l vor uita; Iubeşte-l pentru că îţi luminează inima; Iubeşte-l pentru că într-o zi, când vei fi bărbat, şi nici eu, nici el nu vom mai fi pe lume, el se va înfăţişa minţii tale alături cu mine. Şi atunci, faţa lui obosită, pe care tu azi nu o iei în seamă, ţi-o vei amin-ti şi te vei mâhni, chiar după treizeci de ani. Te vei căi că nu l-ai iubit; te vei ruşina că te-ai purtat rău cu dânsul; iubeşte-ţi profesorul, pentru că el face parte din numeroasa familie a celor cincizeci de mii de învăţători elementari, răspândiţi prin toată Italia, care sunt ca nişte părinţi intelectuali ai mili-oanelor de băieţi ce cresc odată cu tine. Ei sunt muncitorii puţin răsplătiţi, care pregătesc ţării noastre un popor mai bun decât cel de acum.
Eu nu mă mulţumesc cu iubirea ta, pe cât timp nu vei iubi şi tu pe toţi aceia care-ţi voiesc binele, şi printre aceştia, profesorul tău este cel dintâi după părinţii tăi. Iubeşte-l, aşa precum ai iubi pe un frate al meu, iubeşte-l: şi când te mân-gâie, şi când te dojeneşte; când este drept şi chiar când îţi pare că e nedrept; iubeşte-l când e vesel şi blând, iubeşte-l şi mai mult, când e mâhnit.
Iubeşte-l întotdeauna. Pronunţă cu smerenie numele de “profesor”, căci după numele de “tată”, acesta este cel mai nobil, cel mai dulce, pe care un om îl poate da unui alt om.
Tatăl tău.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]