M-am dus ieri la Stardi. Casa lui este aproape, peste drum de şcoală. Mi-e cam ruşine s-o spun, dar trebuie să mărturisesc că mi-a fost necaz pe el, când i-am văzut cărţile. Ce bine şi le păstrează! N-a prăpădit nici una măcar, din căr-ţile pe care a învăţat; le are pe toate şi eu nu mai am nici una! Ce rău îmi pare că le-am rupt! Toţi banii ce-i capătă de la ru-de, el îi dă pe cărţi.
Tatăl său, prinzând de veste că-i plac cărţile, a dat să i le lege după placul lui şi i-a cumpărat un dulăpior frumos de nuc.
Dulapul are nişte perdeluţe verzi. Când tragi de un şnur, ele se deschid şi ţi se înfăţişează deodată trei rânduri de cărţi de diferite culori, bine aşezate, curate şi cu titlurile scri-se cu litere poleite. Are: poveşti, călătorii, poezii; are şi cărţi cu gravuri, şi ce bine ştie să potrivească feţele! A aşezat volu-mele albe pe lângă cele albastre, pe cele roşii lângă cele ne-gre şi lângă acestea, pe cele galbene: astfel că se deosebesc de departe şi au o înfăţişare cât se poate de frumoasă. Ade-seori, el îşi petrece timpul rânduindu-le în alt chip. Şi-a făcut un catalog de cărţi, tocmai ca un bibliotecar. Cum şi le îngri-jeşte! Le şterge de praf, le răsfoieşte şi cu băgare de seamă le deschide, ca să nu le mânjească poate cu degetele lui cele groase; s-ar zice că sunt noi. Păcat, zău, că n-am ştiut şi eu să mi le păstrez pe ale mele! Ce bucurie, e pe el, când îşi cumpără câte o carte! O mângâie, îi face loc în bibliotecă, o ia iarăşi în mână, o învârteşte şi se uită la ea ca la un odor. Într-un rând începuse să-l doară ochii de mult ce citea.
Tatăl său veni la noi, în odaie, şi, bătând cu palma pe ceafa fiului său, îmi zise cu vocea sa puternică:
— Ia spune-mi, domnişorule, ce zici dumneata de al meu cap de dovleac? Te încredinţez că în căpăţâna asta e atâta străduinţă încât are să izbutească în toate! Mângâierea aceea grosolană a tatălui său îl făcea să închidă ochii de plăcere, întocmai ca un căţeluş când îl mângâie stăpânul.
N-aş putea să spun de ce, dar nu-mi vine să glumesc cu Stardi, cum glumesc cu ceilalţi camarazi ai mei şi nici nu-mi vine să cred că este numai cu un an mai mare decât mine.
Când am plecat, el m-a însoţit până la pragul uşii şi mi-a zis la revedere cu multă seriozitate; parcă avea chipul poso-morât; era cât p-aci să-i răspund ca unui om mare:”Vă salut, domnule!”
Îndată ce mă întorsei acasă, spusei aceasta tatălui şi adăugai:
— Nu înţeleg un lucru, tată; Stardi n-are nici un talent, nu este deştept, e cu totul necioplit, are un chip pocit şi cu toate acestea, el îmi impune.
Tata îmi răspunse:
— Să-ţi spun eu, fiul meu, de ce-ţi impune: pentru că are tărie de caracter.
— Şi apoi să-ţi mai spun încă ceva ciudat, mai zisei eu, am stat o oră la el, acasă, şi nu cred să-mi fi spus cincizeci de cuvinte. Nu mi-a arătat nici o jucărie, n-a râs, nici n-a zâmbit măcar odată şi tot nu mi-a fost urât, şi am rămas bucuros la el.
Tata îmi răspunse:
— Pentru că-l stimezi.

Fiul lăcătuşului.

Da, nu zic, aşa o fi; dar eu stimez cu mult mai mult pe Precossi şi nu-mi inspiră acelaşi simţământ ca Stardi. Precossi e fiul lăcătuşului: e un băieţel mic şi plăpând, cu pri-virea tristă şi blândă, e sfiiciosul acela, care cere mereu ier-tare tuturor şi care deşi bolnăvicios, totuşi învaţă foarte bine.
Tatăl său a căzut în darul beţiei, se întoarce acasă beat mort, îl bate fără milă şi, fără să aibă vreo vină, îi azvârle cărţile şi caietele. Bietul băiat vine adesea la şcoală: cu vânătăi pe obraz, cu ochii roşii şi umflaţi de plâns, şi, cu toate aces-tea, n-ar spune, Doamne fereşte, că-l bate tatăl său.
— Te-a bătut tata! îi zic câteodată, băieţii. El răspunse repede:
— Nicidecum! Nu e adevărat! ca să nu-l facă de ruşine pe părintele său.
— N-ai ars tu foile acestui caiet! îi zise într-o zi, profesorul, arătându-i foile cu lucrarea arsă pe jumătate.
— Ba da! răspunse el, tremurând, mi-a căzut caietul din nebăgare de seamă!
Noi ştiam cu toţi că tatăl său, venind beat acasă, dăduse cu piciorul în masă şi o răsturnase cu lampă cu tot, pe când băiatul îşi făcea temele.
El ţine cu chirie o cămăruţă în podul casei noastre; se suie acolo pe scara din dos şi portăreasa ne spune tot ce se petrece la ei. Într-o zi, sora mea, Silvia, stând pe terasă, îl au-zi ţipând şi află că tatăl său îl îmbrâncise pe scări aşa de tare, încât bietul băiat căzuse rostogolindu-se din treaptă în treap-tă până jos; şi aceasta numai fiindcă ceruse bani ca să-şi cumpere o gramatică.
Netrebnicul acela nu lucrează nimic, se îmbată mereu şi familia îi piere de foame. De câte ori nu vine bietul Precossi la şcoală, fără să fi îmbucat ceva şi muşcă pe furiş dintr-o bucăţică de pâine ce i-o dă Garrone, sau dintr-un măr adus de mica profesoară la care şi-a făcut el clasa întâi inferioară! El nu ţi-ar zice: “Mi-e foame, tata nu-mi dă să mănânc”!
Câteodată, când tatăl său trece din întâmplare pe dinain-tea şcolii, vine să-l ia, Dumnezeule! Cât e de groaznic! Cu chipul searbăd şi întunecat, cu părul pe ochi, cu căciula într-o parte şi se clatină mereu pe picioare. Precossi tremură de frică atunci când îl vede, dar tot aleargă la el surâzându-i; însă el nici nu-l bagă de seamă, atât e de ameţit.
Bietul băiat e nevoit să-şi coase caietele rupte, să ceară cărţi la băieţi, ca să-şi înveţe lecţiile, să-şi prindă rupturile de la cămaşă şi de la haină cu ace cu gămălie.
Ţi-e mai mare milă de el, când îl vezi cum face gimnastică în nişte pantofi grei şi mari de-i joacă picioarele în ei, cu niş-te pantaloni care-i atârnă la pământ şi cu surtucul de două ori cât el, aşa încât e silit să-şi sumeată mânecile până la coa-te. Cu toate acestea, el învaţă cu multă stăruinţă şi ar fi unul dintre cei dintâi, dacă ar putea să înveţe liniştit acasă. Azi dimineaţă a venit la şcoală cu obrazul zgâriat. Băieţii i-au zis:
— Nu mai tăgădui; tatăl tău te-a zgâriat. Spune-i directo-rului să-l cheme la secţie!
El se sculă repede, tremurând de necaz şi strigă:
— Nu, nu este adevărat! Tata nu mă bate niciodată! Dar mai târziu, în timpul lecţiei, lacrimile îi curgeau pe bancă şi când băgă de seamă că ne uităm la el, se sili să zâmbească spre a-şi ascunde întristare. Bietul Precossi!
Mâine au să vină la mine: Derossi, Coretti şi Nelli; o să-i spun şi lui să vină. Am să-l poftesc la gustare, să-i dăruiesc cărţi şi să răstorn casa cu susul în jos, ca să petreacă bine. O să-i umplu buzunarele cu poame, ca să-l văd şi eu o dată cel puţin mulţumit şi vesel! Săracul Precossi! Cât e de bun, de răbdător si de harnic!

O vizită plăcută.
Joi, 12.

Joia aceasta a fost pentru mine cea mai frumoasă din tot anul. Derossi, Coretti şi micul cocoşat, Nelli, sosiră la mine la două, după-amiază; pe Precossi nu l-a lăsat tatăl său ca să vină.
Derossi şi Coretti veneau râzând, fiindcă întâlniseră pe bietul Crossi, băiatul precupeţei, cu o varză mare în braţe. Bietul băiat se ducea s-o vândă ca să-şi cumpere peniţe. Îmi spuseră că Crossi primise o scrisoare de la tatăl său prin care îi vestea întoarcerea lui din America; de aceea sărmanul copil nu mai putea de bucurie.
Derossi şi Coretti sunt băieţii cei mai veseli din clasă. Ce bine am petrecut în cele două ore, cât am stat împreună! Coretti venise tot cu flaneluţa cafenie şi cu căciuliţă de blană de pisică. E un drăculeţ, care scotoceşte pretutindeni şi care vrea să se afle mereu în treabă. De dimineaţă cărase lemne; cu toate acestea alerga prin toată casa, observând tot, vor-bind mereu, voios şi sprinten ca o veveriţă. Trecând pe la bucătărie, întrebă pe bucătăreasă cum a plătit lemnele şi spuse că tatăl său vinde zece kilograme pe patruzeci şi cinci de lire.
El povesteşte mereu din timpul pe când tatăl său era sol-dat în al 49-lea regiment, în bătălia de la Custozza, sub co-manda principelui Umberto. Ce drăguţ şi ce cumsecade este! Bine zice tata:
— Ce dacă s-a născut şi a crescut printre lemne, când în vinele lui curge un sânge cinstit şi generos! Derossi a fost şi el foarte drăgălaş. Ştie geografia ca un profesor.
Închidea ochii şi zicea:
— Iată, eu văd toată Italia, Apeninii care se prelungesc până la Marea Ionică, fluviile care curg de amândouă părţile, golfurile şi strâmtorile albastre, insulele verzi. Le spunea pe toate pe nume, pe de rost şi uite, fără nici o greşeală; s-ar fi zis că le citeşte pe hartă.
Când îl vezi cu capul tot în sus, cu cârlionţii lui aurii, cu hăinuţele tivite şi curate, stând drept şi frumos ca o statuie, ţi-e drag să te uiţi la el.
Învăţase pe de rost, numai într-un ceas, trei pagini pe care trebuie să le recite poimâine pentru aniversarea morţii regelui Victor Emanuel.
Nelli, răsucindu-şi colţul şorţului, îl privea şi el cu drag.
Vizita camarazilor mei mi-a pricinuit o mare plăcere, parcă mi-a luminat mintea. Când plecară, ce bine-mi păru, văzând pe bietul Nelli, mic şi schilod, între cei doi băieţi mari şi zdraveni, care-l duceau de braţ glumind cu el şi făcându-l să râdă cum nu-l văzusem niciodată râzând!
Când intrai în sufragerie, băgai de seamă că lipsea cadra ce reprezintă pe Rigoletto, caraghiosul cocoşat. O ascun-sese tata, ca să nu o vadă sărmanul Nelli.

Înmormântarea regelui Victor Emanuel.
Marţi, 17.

Cum intră în clasă, profesorul, azi, la orele două, chemă pe Derossi şi-i spuse să înceapă cuvântarea. Acesta, stând în picioare lângă catedră, cu faţa către noi, începu să rostească cuvântarea, roşindu-se la faţă şi ridicând din ce în ce glasul său cel limpede şi răsunător:
“Sunt acum patru ani de când, în ziua şi în ora aceasta, sosea în faţa Panteonului, la Roma, carul mortuar cu rămă-şiţele lui Victor Emanuel, cel dintâi rege al Italiei unite!
El a murit după douăzeci şi nouă de ani de domnie, în cursul cărora scumpa patrie, zdrobită şi ruptă în şapte state, apăsată de străini şi de tirani, reînvie într-un singur stat liber şi neatârnat, după o domnie pe care el a ştiut s-o mărească: prin faceri de bine şi prin vitejie, prin lealitate şi bărbăţie în primejdie, prin chibzuială în izbânzi şi prin statornicie în ne-norociri. Carul funebru sosea sub o povară de coroane, du-pă ce străbătuse străzile Romei sub o ploaie de flori, în mijlo-cul unei nenumărate mulţimi jalnice şi tăcute, care sosise din toate unghiurile Italiei, precedat de o armată de gene-rali, de o mulţime de principi şi de miniştri, urmat de un cor-tegiu întreg de veterani, de o pădure de steaguri, de repre-zentanţi a trei sute de oraşe, de tot ce înfăţişează puterea şi gloria unui popor. Carul sosea la poarta marelui templu, unde îl aştepta mormântul.
Doisprezece soldaţi cuirasieri ridicară sicriul de pe dric. Italia dădea ultimul adio regelui mort, bătrânului său rege, care o iubise atât de mult, ultimul adio soldatului, tatălui ei, precum şi celor douăzeci şi nouă de ani, cei mai frumoşi şi mai binecuvântaţi din istoria sa. Minutul acela fu măreţ şi solemn! Toţi tremurau de emoţie şi privirea tuturor mergea de la car la steagurile cernite ale celor optzeci de ofiţeri înşi-raţi pe drumul său. Italia întreagă era aici de faţă, repre-zentată prin acele steaguri, care aminteau nenumăraţii morţi, valurile de sânge, gloriile noastre cele mai sacre, jertfele cele mai sfinte şi durerile cele mai sfâşietoare. Sicriul, dus de soldaţi, trecu; toate steaguri zdrenţuite în bătăliile de la Goito, de la Pastrengo, de la Santa-Lucia, de la Novara, de la Palestro, din Crimeea, de la San-Martino, de la Castelfidardo; optzeci de văluri negre, se plecară, sute de medalii izbiră sicriul şi zgomotul acela înăbuşit care tulbură sângele tuturor, fu ca răsunetul a o mie de voci omeneşti, care cu toate strigau deodată:
— Adio, bun, viteaz şi binecuvântat rege al nostru! Ai să vieţuieşti în inima poporului tău, cât timp soarele va străluci asupra Italiei!
Steagurile se ridicară cu mândrie către cer şi regele Victor intră în gloria nepieritoare a mormântului!”

Franti gonit din şcoală.
Sâmbătă, 21

Numai unul singur dintre noi era în stare să râdă când Derossi rostea cuvântarea asupra înmormântării regelui Victor Emanuel, şi Franti râse.
Nu pot să-l sufăr, pentru că este un răutăcios. Când vreun părinte vine la şcoală, ca să se plângă de fiul său şi cere ca să fie pedepsit, el se bucură. Când unul din noi plânge, el râde. Tremură de frica lui Garrone şi bate pe Zidăraş, pentru că este mic; necăjeşte pe Coressi pentru că are o mână usca-tă; cuteză chiar să-şi râdă de bietul Robetti, pentru că umblă în cârje, îşi bate joc de sărmanul Precossi, pe care toţi îl res-pectă. Întărâtă mereu pe cei mai slabi decât dânsul şi, când se bate cu ei, se îndârjeşte şi dă fără milă. Are fruntea în-gustă şi mică, ochii tulburi şi înfundaţi, de-abia se văd de sub cozorocul şepcii; în sfârşit, are o înfăţişare respingătoare.
Lui nu-i pasă de nimeni, nu se teme de nimica, râde în faţa profesorului, fură cât poate şi tăgăduieşte fără să cli-pească măcar. Se ceartă mereu cu câte cineva; vine la şcoală cu andrele, ca să înţepe pe vecini; îşi rupe nasturii de la hăinuţă şi îi rupe şi pe ai altora, ca să-i joace în arşice. Căr-ţile, caietele, ghiozdanul, totul este murdar şi rupt; linii cio-cănite, condeiele roase, unghiile mâncate, hainele unse şi numai rupturi făcute în bătăile cu băieţii.
Am auzit că mama lui este bolnavă din cauza supărărilor ce-i aduce şi că tatăl său l-ar fi gonit de trei ori de acasă.
Biata mamă vine din când în când, să întrebe de purtarea fiului său şi pleacă plângând. El urăşte şcoala, urăşte pe ca-marazi şi pe profesor. Profesorul se face câteodată, că nu-i vede mişeliile şi atunci e şi mai rău. A încercat să-l ia cu binişorul: degeaba! El îşi bate joc de dânsul. I-a vorbit cu asprime; el şi-a acoperit ochii cu mâinile, prefăcându-se că plânge, şi râdea. A fost alungat din şcoală pe trei zile, drept pedeapsă, dar s-a întors şi mai răutăcios, şi mai obraznic. Derossi îi zise o dată:
— Ia astâmpără-te frate, nu vezi că mâhneşti pe profesor!
El ameninţă că îl împunge cu o andrea în pântece. În sfârşit, azi dimineaţă a fost gonit din şcoală ca un câine.
Pe când profesorul îi da lui Garrone, să copieze nara-ţiunea lunară din ianuarie “Micul toboşar sard”, el azvârli pe scânduri o plesnitoare, care spărgându-se, răsună ca o detu-nătură de puşcă. Toţi tresărirăm. Profesorul sări în picioare şi strigă:
— Franti, ieşi din şcoală!
El răspunse:
— N-am aruncat eu! Şi râdea.
Profesorul repetă:
— Ieşi afară!
— Ba nu mă mişc deloc! răspunse Franti obraznic.
Atunci, profesorul îşi pierdu cumpătul: se repezi la el, îl apucă de braţ şi îl scoase din bancă. El se zvârcolea, scrâşnea din dinţi, însă profesorul izbuti să-l târască până la director, apoi se întoarse în clasă şi se urcă pe catedră, apucându-şi capul între mâini. Era aşa de obosit şi de trist, încât ne era milă, când ne uitam la dânsul.
— De treizeci de ani de când dau lecţii, nu mi s-a întâmplat aşa ceva! zise el cu întristare. Nu se auzea o răsuflare. Mâi-nile îi tremurau de mânie şi dunga-i de pe frunte părea şi mai adâncă; s-ar fi zis că e o rană.
Bietul profesor! Tuturor ne părea rău de tulburarea lui.
Derossi se ridică şi zise:
— Să nu vă întristaţi, domnule profesor; noi vă iubim!
Atunci, faţa i se însenină puţin şi ne zise:
— Să urmăm lecţia, copii!

Micul toboşar sard.
(Istorisire lunară)

În ziua de 21 iulie 1848, cea dintâi zi a bătăliei de la Custoza, vreo şaizeci de soldaţi dintr-un regiment de infanterie, din armata noastră, fură trimişi să ocupe o casă părăsită de pe un deal.
De-abia sosiţi, se văzură deodată atacaţi de două compa-nii de austrieci, care năvăliră pe neaşteptate din mai multe părţi.
O ploaie de gloanţe îi sili să se adăpostească şi să se bari-cadeze cât mai curând în casa părăsită, după ce lăsară pe câmpie câţiva morţi şi răniţi.
Îndată ce înţepeniră bine uşile cu drugi de fier, soldaţii alergară pe la ferestre, la amândouă etajele, şi începură un foc des şi bine îndreptat împotriva asaltatorilor. Aceştia se apropiau încetul cu încetul, rânduiţi în semicerc, răspun-zând şi ei tot cu aceeaşi tărie.
Acei şaizeci de soldaţi italieni erau comandaţi de doi ofi-ţeri inferiori şi de un căpitan: om straşnic, înalt, slab, cu mustaţa şi cu părul cărunt.
Printre soldaţi se afla şi un mic toboşar din Sardinia, băiat cam de paisprezece ani, căruia, de pipernicit ce era, nu i se putea ghici vârsta; i-ai fi dat cel mult doisprezece ani. Era oacheş la faţă şi avea nişte ochi negri în fundul capului, care străluceau ca două scântei.
Căpitanul comanda apărarea de la o fereastră din etajul de sus şi poruncile ieşeau din gura lui ca nişte pocnituri de puşcă. Pe chipul său nu se zărea nici cea mai mică tulburare.
Micul toboşar galben la faţă, se suise pe o măscioară şi întindea gâtul cât putea, ca să vadă cum merg lucrurile pe afară. El zărea printr-un nor de fum uniformele albe ale austriecilor înaintând puţin câte puţin.
Casa era aşezată pe malul unui povârniş, spre care da o singură fereastră de la pod; iar toate celelalte ferestre dă-deau spre culmea dealului; de aceea austriecii atacau faţa şi laturile casei, iar povârnişul din dos rămăsese cu totul liber.
Lupta era crâncenă: gloanţele cădeau ca grindina, gău-reau şi crăpau zidurile; sfărâmau pervazurile pe dinafară şi pe dinăuntru; prăpădeau tot; zdrobeau obloane, oglinzi, mo-bile; azvârleau aşchii de lemn; răspândeau un nor de moloz; de farfurii, de pahare, de geamuri sparte, toate acestea zbu-rau şuierând prin casă şi făceau un zgomot asurzitor.
Din când în când cădea câte un soldat. Tovarăşii îl tră-geau la o parte. Alţii mergeau şovăind prin odăi, ţinându-şi rănile cu mâinile.
În bucătărie se şi afla un mort întins la pământ, cu capul zdrobit de gloanţe; afară, brâul vrăjmaşilor se strângea mereu.
Căpitanul, care până atunci avea aerul nepăsător, se tul-bură puţin şi ieşi repede din odaie, urmat de un sergent. Du-pă câteva minute, sergentul se întoarse şi chemă pe micul toboşar. Băiatul veni într-o fugă, urcându-se după el pe o scăricică mică şi intrând în podul casei, unde văzu pe căpitan proptit de fereastră şi scriind repede cu creionul pe o bucăţică de hârtie.
Căpitanul îndoi hârtia, se uită drept în ochii băiatului cu acea privire adâncă şi rece, dinaintea căreia fiecare soldat tremura, şi zise cu asprime:
— Toboşarule!
Toboşarul duse mâna la chipiu.
— Eşti îndrăzneţ, băiete?! îl întrebă căpitanul.
Ochii băia-tului scânteiară:
— Da, domnule căpitan!
— Uită-te într-acolo! îi zise căpitanul, împingându-l spre fereastră, în vale, lângă casele din Villafranca, acolo unde vezi lucind baionete, se află regimentul nostru. Ia acest bilet, agaţă-te de frânghie, coboară-te jos pe fereastră, ia-o la fugă pe povârniş, străbate valea, soseşte la ai noştri, şi dă biletul celui dintâi ofiţer ce-l vei întâlni. Mai întâi leapădă-ţi raniţa şi cingătoarea!
Băiatul lepădă raniţa şi cingătoarea; ascunse biletul în sân. Sergentul azvârli funia pe fereastră, înţepeni un căpătâi în drugii de fier, iar căpitanul ajută pe băiat să iasă pe o ferăstruie.
— Adu-ţi aminte că scăparea noastră atârnă de bărbăţia ta şi de iuţeala picioarelor tale! îi zise căpitanul.
— Fii pe pace, domnule căpitan! răspunse băiatul lăsându-se în jos pe frânghie, nu vă temeţi!
— Dumnezeu să-ţi ajute!
Băiatul ajunse jos în câteva clipe, sergentul trase sus frânghia şi plecă. Căpitanul se apropie repede de fereastră, ca să urmărească şi el cu privirea pe băiat, care părea că zboară pe povârniş.
Căpitanului i se părea chiar că toboşarul izbutise să fugă neobservat de vrăjmaşi, când cinci sau şase mici nori de pulbere se ridică în jurul băiatului şi îl vestiră că fusese descoperit de duşmani: căci norii aceia nu erau altceva decât ţărâna scormonită şi ridicată în sus de gloanţe.
Cu toate acestea, micul toboşar alerga mereu. Deodată căzu.
— L-au ucis! răcni căpitanul, muşcându-şi pumnul.
Abia strigase astfel şi zări pe micul toboşar ridicându-se.
— A fost numai o căzătură! îşi zise căpitanul şi răsuflă.
Băiatul începu iar să alerge, dar şchiopătând.
— Şi-a scrântit piciorul! gândi căpitanul.
Se mai ridicară încă câteva vârtejuri de pulbere în urma băiatului, dar tot mai depărtate. Căpitanul scoase un strigăt de izbândă; băiatul scăpase. Totuşi, el mai rămase acolo, să se uite la toboşar; era cu inima îndoită, căci de nu ajungea la vreme cu biletul prin care cerea un ajutor imediat, ori toţi soldaţii lui cădeau ucişi, ori era silit să se dea prizonier împreună cu dânşii.
Băiatul alerga o bucată, apoi umbla mai încet, şchiopă-tând; se repezea iarăşi, şi iarăşi se oprea şi se împiedica.
— Nu cumva l-a atins vreun glonţ la picior? îşi zicea căpitanul îngrijorat uitându-se la toate mişcările băiatului; şi de la acea depărtare îi vorbea, îl aţâţa, îl îndemna să se gră-bească, ca şi cum l-ar fi putut vedea. El măsura necontenit, cu ochii aprinşi de nerăbdare, spaţiul dintre băiatul care a-lerga şi dintre sclipirea baionetelor din vale.
Auzea totodată şi şuieratul gloanţelor de la etajul de jos, strigătele poruncitoare ale ofiţerilor şi ale sergenţilor, vaie-tele răniţilor şi zgomotul dărâmăturilor.
— Haide, înainte! strigă el, micului toboşar, urmărindu-l cu privirea.
— Înainte! Mergi! Aleargă!… Doamne! Se opreşte! Nu, nu, iată-l reîncepe să alerge.
Un ofiţer veni să-i spună că deşi vrăjmaşii nu încetaseră focul, totuşi ridicau un steag alb, ca să le impună capitu-larea.
— Să nu răspundeţi! strigă căpitanul, fără ca să ridice ochii de la copilul care ajunsese în vale; el însă nu mai alerga, ci părea că abia se târăşte.
— Hai du-te!… mergi mai iute, aleargă! strigă căpitanul, scrâşnind din dinţi şi ridicând pumni. Omoară-te, mori, tică-losule, dar aleargă, du-te! Apoi răcni ca o fiară: Ah! Nemer-nicul, nesocotitul, s-a aşezat jos.
Şi, în adevăr, până aici văzuse capul băiatului alunecând pe deasupra grâului; în acel moment dispăruse ca şi cum s-ar fi aşezat jos sau ar fi căzut.
După câteva minute, capul se ivi iarăşi şi în sfârşit se pier-du pe din dosul gardurilor. Căpitanul, nemaizărindu-l, co-bori repede. Gloanţele se năpusteau şi mai tare: odăile erau pline cu răniţi; unii din ei şovăiau ca beţivii şi se agăţau de mobile. Pereţii, pardoseala, totul era stropit cu sânge. Câte-va cadavre zăceau întinse pe pragul uşilor. Un glonţ rupsese braţul drept al locotenentului. Fumul şi pulberea învăluiau totul.
— Curaj băieţi! strigă căpitanul. Staţi nemişcaţi la postul vostru! Ne vine ajutor! Încă un avânt de bărbăţie şi de răb-dare, şi suntem mântuiţi.
Austriecii se apropiară şi mai tare. Feţele lor înverşunate se zăreau printre norii de fum, iar zgomotul puştilor era co-vârşit de strigătele lor sălbatice. Înjurau, le porunceau să capituleze şi-i ameninţau cu moartea. Câte unii din soldaţi, înfricoşaţi, se retrăgeau de la ferestre; sergenţii îi goneau îna-poi. Dar focul slăbea, descurajarea se vedea pe toate chi-purile, nu mai era cu putinţă să susţină multă vreme apărarea.
Austriecii încetară focul şi o voce poruncitoare strigă mai întâi în limba germană, apoi în cea italiană: “Predaţi-vă”
“Nu” urlă căpitanul de la o fereastră. Lupta începu mai crân-cenă din amândouă părţile. Căzură încă vreo câţiva soldaţi; mai multe ferestre rămaseră goale. Momentul fatal se apropia.
Căpitanul bolborosea între dinţi:
— Suntem pierduţi!… Nu ne vine în ajutor! Nu mai soseş-te!
Şi el alerga ca un nebun prin odăi, furios învârtind sabia în mâini, hotărât să moară.
Deodată, un sergent, coborându-se repede din podul casei strigă:
— Ne vine ajutor! Vine! repetă căpitanul nebun de bucurie.
La acel strigăt, zdraveni şi răniţi, sergenţi şi ofiţeri, toţi năvăliră la ferestre şi împotrivirea se înteţi din nou.
După câteva minute, ei băgară de seamă că începuse un fel de neorânduială printre vrăjmaşi. Atunci,căpitanul adună în grabă soldaţii într-o odaie din etajul de jos, ca să dea năvală cu baionetele. Apoi se sui ca să se încredinţeze dacă vine ajutor, când, deodată auzi un zgomot de paşi grăbiţi, însoţit de un “ura!” puternic şi văzu, mai întîi printre norii de fum, pălăriile cu două colţuri ale carabinierilor italieni, apoi un escadron ce venea în goana mare cu săbiile scânteind deasupra capetelor şi umerilor vrăjmaşilor.
Atunci, căpitanul împreună cu soldaţii se repeziră cu baioneta înainte. Inamicii se clătinară, ieşiră din rânduri şi o luară la fugă. Locul rămase liber; casa, mântuită şi, puţin du-pă aceea, două batalioane de infanterie, italiene, şi două tu-nuri erau postate pe acea înălţime.
Căpitanul, ieşind cu soldaţii ce-i rămaseră teferi întru în-tâmpinarea regimentului său, fusese uşor rănit la mâna stân-gă în goana dată vrăjmaşilor.
În acea zi; izbânda fu de partea noastră, însă a doua zi, lupta reîncepând, cu toată împotrivirea lor vitejească, italienii fură biruiţi de numărul covârşitor al austriecilor, şi în dimineaţa de 26 se văzură siliţi să apuce cu întristare dru-mul spre Mincio.
Căpitanul, deşi rănit, făcu drumul pe jos cu soldaţii săi osteniţi şi tăcuţi. Ajungând către seară la Gotio, pe Mincioe, el la căutat îndată pe locotenentul său, care trebuia să fi ajuns înaintea lui. Îi arătară o biserică, unde se instalase în grabă spitalul ostăşesc. Căpitanul sosind acolo, văzu bi-serica plină de răniţi, aşezaţi pe două rânduri de paturi şi pe saltele întinse pe jos. Doi doctori şi doi infirmieri mergeau de la un rănit la altul.
Se auzeau gemete şi strigăte înăbuşite.
Căpitanul îşi îndrepta privirile în toate părţile căutând pe ofiţerul său, cînd a auzit un glas apropiat şi foarte slab care-l chema:
— Domnule căpitan!
El se întoarse: era micul toboşar. Băiatul stătea întins pe pat şi era învelit cu o pânză groasă de perdele, vărgată cu roşu. Bietul băiat era foarte palid şi slab, dar ochi lui nu pierduseră nimica din strălucirea lor, păreau două diamante negre.
Căpitanul plin de mirare, îi zise cu glasul său aspru:
— Aici eşti tu ? apoi adăugă: Bravo băiete! Ţi-ai făcut datoria!
— Am făcut şi eu tot ce am putut! răspunse micul toboşar.
— Eşti rănit? îl întrebă căpitanul, căutând cu ochii pe ofiţe-rul său în paturile de alături.
— Da! Ce să-i faci! zise băiatul, mândru de a fi rănit, căci altfel n-ar fi cutezat să deschidă gura în faţa asprului căpitan.
— M-am ţinut pitit cât am putut; dar tot m-au văzut vrăj-maşi foarte curând. Soseam cu douăzeci de minute mai înainte, dacă nu m-ar fi atins. Am avut noroc, că am găsit îndată pe un căpitan de stat-major, căruia i-am dat biletul dumneavoastră. Drept alte toate, eram fript de sete şi mă temeam să nu-mi rămână destulă putere, ca să ajung la ai noştri. Plângeam de groaza ce-mi pricinuia gândul că fiecare minut de întârziere trimitea pe câţiva din tovarăşi mei pe lumea cealaltă. În sfârşit, Dumnezeu mi-a venit in ajutor şi eu am făcut ce am putut; sunt mulţumit. Dar vai, domnule căpitan, îţi curge sânge din rană! Vrei să-ţi mai strâng legătura? Apropie-te te rog şi întinde mâna!
Căpitanul îi întinse mâna stângă şi cu cea dreaptă voia să ajute pe băiat, să dezlege bandajul, dar nici n-apucă bietul băiat să se ridice bine din perne, şi fu nevoit să se lase iar jos: îngălbenise ca ceara.
— Lasă, lasă! îi zise căpitanul, uitându-se la el şi retrăgându-şi mâna din mâinile lui. Vezi mai întâi de tine şi apoi de alţii; bagă de seamă, băiete o rană uşoară poate să ajungă periculoasă, dacă nu o îngrijeşti la vreme!
Micul toboşar dete din cap.
— Trebuie să fi pierdut mult sânge, ca să fi aşa de pră-pădit, îi zise căpitanul, uitându-se de astă dată la el mai cu băgare de seamă.
Băiatul zâmbi şi-i răspunse:
— Am pierdut mult sânge? Bine ar fi, domnule căpitan, de-ar fi numai atât. Ia uită-te! Şi-şi dete plapuma la o parte.
Căpitanul, îngrozit, se retrase înapoi. Băiatul nu mai avea decât un picior. Piciorul stâng îi fusese tăiat mai sus de ge-nunchi; trunchiul era legat şi bandajul mai era încă însân-gerat.
În acel moment trecu un chirurg militar, scurt şi gros, cu mânecile sumese.
— Ah, domnule căpitan, îi zise arâtându-i băiatul, iată un caz nenorocit! Acest picior ar fi putut să fie scăpat, dacă nu l-ar fi obosit nebuneşte. Ce inflamaţie gândeşti că avea? Am fost nevoit să-l tai la minut, ca să-i scap viaţa. Te asigur eu, domnule căpitan, că este un băiat cu multă inimă; nu i-a curs nici o lacrimă, n-a scos nici un ţipăt. Pe onoarea mea, mă fălesc că acest băiat este italian. Trebuie să fie viţă de viteji!
Apoi salută pe căpitan şi se duse la patul unui alt rănit.
Căpitanul rămăsese uimit, se uită ţintă la băiat, cu fruntea încreţită; în urmă îi trase plapuma şi încetişor, fără măcar a şti ce face, aţintit privirea la dânsul, duse mâna la cap şi îşi scoase chipiul.
— Domnule căpitan! strigă băiatul, surprins. Ce faci, domnule căpitan? Mă saluţi pe mine?
Şi soldatul acela, atât de dârz şi de posac, care nu spu-sese în viaţa lui o vorbă dulce vreunui inferior, răspunse cu un glas blând şi plin de bucurie:
— Da, pe tine!… Căci eu sunt numai un căpitan, iar tu eşti un erou!
Apoi se aplecă spre dânsul şi-l sărută de mai multe ori părinteşte.

Iubirea de patrie.
Marţi, 24.

Fiindcă istoria “Micul toboşar sard” te-a mişcat aşa de mult, trebuie să-ţi fi fost lesne azi dimineaţă a-ţi face com-poziţia, de vreme ce avea de subiect: “De ce-ţi iubeşti ţara?”
De ce-ţi iubeşti ţara? Nu ţi-au venit îndată în minte sute de răspunsuri? Îmi iubesc ţara: pentru că mama s-a născut pe pământul ei; pentru că sângele ce curge în vinele mele este italian; pentru că aici sunt îngropaţi morţii pe care ma-ma îi plânge şi tata îi onorează; pentru că aici m-am născut; pentru că limba pe care o vorbesc, cărţile pe care învăţ, pen-tru că fratele meu, sora mea, camarazii mei de şcoală, ma-rele popor în mijlocul căruia trăiesc, frumoasa natură care mă înconjoară, tot ce văd, tot ce iubesc, tot ce învăţ, tot ce admir, este italian! Dar tu nu poţi încă, fătul meu, să simţi pe deplin iubirea de ţară. O vei simţi când vei fi mare, când te vei întoarce dintr-o călătorie lungă, şi rezemându-te într-o dimineaţă de parapetul vaporului vei zări departe, la orizont, munţii albaştri şi măreţi ai ţării tale. Acea privelişte îţi va tul-bura: mintea, sângele şi îţi va scoate un ţipăt de bucurie. O vei simţi acea iubire atunci când, aflându-te într-un oraş depărtat, avântul inimii te va împinge printre mulţimea ne-cunoscută către vreun lucrător necunoscut, pe care îl vei fi auzit, trecând pe lângă dânsul, că vorbeşte limba ta. O vei simţi în mânia mândră şi dureroasă, care-ţi va urca sângele în obraji, când vei auzi pe un străin, care-ţi necinsteşte ţara. Vei simţi acea iubire, şi mai tare, şi mai mândră, în ziua când ameninţarea unui popor vrăjmaş va ridica o furtună de foc asupra patriei tale şi vei auzi zăngănind armele în toate păr-ţile şi vei vedea adunându-se legiuni de voinici şi de părinţi, strigând către fiii lor: “Luptaţi-vă cu bărbăţie!” iar pe mame, luându-şi adio de la copiii lor, zicându-le: “Fiţi biruitori!”
Vei mai simţi iarăşi cu fală acea iubire, dacă vei avea norocul să vezi întorcându-se în ţară soldaţii împuţinaţi, şi obosiţi, zdrenţuiţi, însă dârzi, cu scânteia biruinţei în ochi, purtând steagurile lor găurite de gloanţe vrăjmaşe, urmaţi de un şir nesfârşit de viteji ţinând sus capetele lor, cu răni oblojite, păşind semeţi în mijlocul unei mulţimi nebune de bucurie, care-i acoperă cu flori şi cu binecuvântări. Numai atunci o să înţelegi ce va să zică iubirea de patrie; atunci o să simţi ce este PATRIA. E un lucru aşa de mare, aşa de sfânt, încât, dacă într-o zi te-aş vedea că te întorci neatins de la o bătălie nesusţinută pentru ea, tu, care eşti sângele meu, dacă aş şti că ţi-ai cruţat viaţa de frica morţii, eu tatăl tău, eu, care te primesc cu o bucurie nespusă, de câte ori te întorci de la şcoală, te-aş primi cu un suspin de jale, n-aş mai putea să te iubesc, aş muri cu o groaznică durere în inimă. Tatăl tău.

Invidie.
Miercuri, 25.

Tot Derossi a făcut cea mai bună compoziţie despre iu-birea de ţară. Săracul Votini, era aproape sigur că va căpăta el, prima medalie. Eu l-aş iubi pe Votini, cu toate că se ţine aşa de mândru. Şi apoi de când stă alături de mine, mi-e ciudă să văd ce necaz are pe Derossi. Ar voi să-l întreacă; învaţă sărăcuţul dar ce să-i faci?… Nu poate să-l biruie. Derossi îţi dă o mie înainte la orice materie, şi Votini îşi muşcă limba de necaz. Carlo Nobis îl pizmuieşte şi el pe Derossi, dar e prea mân-dru, ca să se arate. Votini se dă de gol şi se plânge la părinţi, că profesorii sunt nedrepţi cu el. Când profesorii întreabă pe Derossi, şi el răspunde ca de obicei, pe dată şi bine, Votini se posomorăşte, lasă ochii în jos, se preface că n-aude şi se sileşte să râdă; dar vai de râsul lui!… Numai el ştie cum râde. Noi, toţi îi ştim patima, şi când profesorul laudă pe Derossi, ne uităm ţintă la el. Zidăraşul îi face botul de iepure şi el înghite în sec de necaz. Azi dimineaţă şi-a dat rău în petic. Profesorul intră în clasă şi ne spune rezultatul examenului lunar. — Derossi, media 10 cu prima medalie! Votini se prefăcu imediat că strănută. Profesorul se uit la el: era lesne de înţeles. — Votini, îi zise, să nu laşi şarpele invidiei, să pătrundă în inima ta, căci el roade creierii şi strică inima! Toţi băieţii se uitară la el, numai Derossi, nu. Votini vru să răspundă, dar nu putu. Rămase încremenit pe loc, galben de ciudă, şi pe când profesorul explica lecţia, el începu să scrie pe o coală, de hârtie cu litere mari: Eu nu invidiez pe aceia care câştigă prima medalie numai prin protecţii şi nedreptăţi! Voia să trimită biletul acela lui Derossi. Vecinii lui Derossi plănuiau ceva; îi vedeam cum îşi vorbeau la ureche; unul din ei tăie o medalie mare de hârtie şi desenă pe ea cu condeiul un şarpe negru. Votini băgă şi el de seamă. Profesorul plecă puţin afară din clasă. Vecinii lui Derossi ieşiră îndată din bancă, ca să dea medalia lui Votini. Toată clasa se aştepta la o ceartă, iar Votini tremura ca frunza, de necaz. Derossi strigă: — Daţi-mi-o mie! — Da, da, aşa e, strigară toţi, tu să i-o dai! Derossi luă medalia şi o rupse în bucăţele. Profesorul se întoarse în clasă şi reîncepu lecţia. Eu nu pierdui din ochi pe Votini; era roşu ca jăraticul. El luă biletul pe care-l scrisese, îl ghemui încetinel, făcu din el un cocoloş, îl băgă în gură, îl amestecă puţin, apoi îl aruncă sub bancă. Ieşind din şcoală, Votini, fiindcă era cam zăpăcit, îşi pierdu sugativa. Derossi îndatoritor din firea lui, o ridică de pe jos, i-o puse în ghioz-dan şi-l ajută să-şi lege cureaua. Votini nu cuteză nici măcar să-si ridice ochii.

Mama lui Franti.
Sâmbătă, 28.

Cu toată blândeţea lui Derossi, Votini tot nu se îndreptă deloc.
Ieri, la lecţia de religie, în faţa directorului, profesorul în-trebă pe Derossi, dacă ţine minte cele două strofe din cartea de citire: Oriunde îmi îndrept privirea, preaînalte Dumnezeule, eu pe tine te văd!
Derossi spuse că nu. Votini se sculă repede surâzând şi strigă:
— Le ştiu eu!
— Era vesel, crezând că face în necaz lui Derossi.
Dar nu izbuti; tot el a rămas păcălit, căci nu putu să recite poezia din cauză că mama lui Franti intră ca un fulger în clasă, îmbrâncind dinaintea ei pe fiul său, care fusese eliminat pentru opt zile din şcoală. Mă înfior gândindu-mă la trista scenă ce văzurăm.
Biata femeie! Era speriată! Venise cu capul gol. Era plină de zăpadă! Vai de ea, săraca! Se aruncă la picioarele direc-torului şi îi zise cu glasul înecat în lacrimi:
— Domnule director! Fie-vă milă de mine, primiţi iar pe băiatul meu la şcoală! De trei zile de când e acasă, îl ţin as-cuns de taică-său, căci ferească Dumnezeu, dacă ar afla ade-vărul, l-ar omori! Fie-vă milă, căci nu ştiu ce să mai fac! Vă rog din tot sufletul, domnule director!
Directorul încercă să o scoată afară din şcoală, dar nu putu căci ea se împotrivea plângând şi rugându-se mereu:
— De-aţi şti ce de suferinţe, ce de necazuri mi-a pricinuit copilul acesta, v-ar fi milă de mine! Domnule director, nu-mi respingeţi această cerere, vă rog; cine ştie, poate că s-o în-drepta! Văd bine că nu o să mai trăiesc mult; simt că mi se apropie ceasul şi, înainte de a închide ochii, aş dori să-l văd îndreptat… căci… ce să-i fac?… şi începu să plângă cu ho-hot… este copilul meu; măcar că e rău, tot îl iubesc!…. Aş muri dispera-tă!… Mai iertaţi-l şi de astă dată, domnule direc-tor, numai ca să nu se întâmple vreo nenorocire; iertaţi-l de mila unei sărmane mame! Şi îşi acoperi obrajii cu mâinile suspinând.
Franti şedea cu capul plecat, nepăsător. Directorul se uită la el, rămase câtva timp pe gânduri, după aceea îi zise:
— Franti, du-te la locul tău!
Atunci, mama sa se sculă, mulţumi de mai multe ori di-rectorului, fără să-i lase timpul de a zice ceva, şi se îndreptă spre uşă ştergându-şi ochii; apoi, adresându-se către Franti, îi zise cu o voce sfâşietoare:
— Fii bun, copilul meu! Vă rog pe toţi să aveţi puţină răbdare cu el!… Mulţumim domnule director, de bunătatea ce aţi avut. Fii cuminte, copile; Te rog! Bună ziua, băieţi! Mulţumim domnule profesor, vă rog iertaţi cu toţii pe o sărmană mamă! Se uită încă o dată la fiul său, parcă s-ar fi rugat la dânsul, şi plecă trăgându-şi colţul şalului, care se târa pe jos.
Chipul ei era palid ca turta de ceară, capul îi tremura şi spinarea îi era încovoiată; o auzirăm cum tuşea când cobora pe scări.
Directorul se uită drept în ochii lui Franti şi îi zise cu un ton care, în acea tăcere, te făcea să tremuri:
— Franti, o omori pe mama ta!
Toţi ne uitarăm la el înfioraţi. Ticălosul zâmbea.

Speranţa.
Duminică, 29.

Frumos a fost, Enrico, avântul cu care te-ai aruncat în braţele mamei tale, când te-ai întors de la şcoală, după lecţia de religie.
Profesorul ţi-a destăinuit lucruri mari şi mângâietoare.
Da, Dumnezeu, ne-a aruncat pe unul în braţele celuilalt, nu ne va despărţi pe veci; când vom muri nu ne vom zice înfiorătoarele şi deznădăjduitoarele cuvinte: mamă, tată, Enrico, n-o să ne mai vedem niciodată! Nu, căci ne vom revedea într-o a doua viaţă, în care cel ce a suferit mult în aceasta va fi răsplătit şi va regăsi pe iubiţii săi într-o lume fără păcate, fără lacrimi şi fără moarte. Dar trebuie să ne silim să fim toţi vrednici de acea viaţă.
Ascultă-mă copile! Fiecare faptă bună, fiecare avânt de dragoste către acei ce te iubesc, fiecare îndatorire către ca-marazii tăi, orice gând bun: este o pornire către acea lume.
Spre lumea aceea te îndreaptă, asemenea, orice durere, căci fiecare durere este ispăşirea unei vine, fiecare lacrimă şterge o greşeală. Hotărăşte-te, fătul meu, să fii în fiecare zi mai supus, mai bun, mai iubitor decât în ajun. Spune-ţi în fiecare dimineaţă, azi eu voiesc să mă port aşa încât cugetul meu să fie împăcat şi tatăl meu mulţumit; voiesc să-mi câş-tig iubirea tuturor camarazilor mei, a profesorului, a fratelui meu şi a altora. Şi cerei lui Dumnezeu, să-ţi dea putere, să-ţi îndeplineşti hotărârea. Zi aşa: ajută-mă tu, Doamne, ca în Secare seară, când mama mă sărută şi-mi urează “Noapte bună”, să-i pot zice: “mamă, tu săruţi azi pe un copil mult mai bun şi mai vrednic de sărutarea ta, decât pe cel ce l-ai sărutat ieri!”
Vezi, copilul meu, să ai totdeauna întipărit în mintea ta pe celălalt Enrico, fericit, care vei putea să fii tu în a doua viaţă, purtându-te bine în aceasta şi roagă-te lui Dumnezeu să-ţi îndeplinească dorinţele.
Tu nu poţi să-ţi închipui mângâierea unei mame când vede pe fiul său închinându-se; ea simte atunci, că şi ea se face mai bună.
Când tu te închini, eu cred cu mai multă tărie în bunăta-tea nemărginită a lui Dumnezeu: te iubesc mai mult, mun-cesc cu mai multă putere, sufăr cu mai multă răbdare, iert din tot sufletul şi mă gândesc la moarte cu cugetul senin.
O, Dumnezeu, atât de mare şi atât de bun! Să mai aud după moarte vocea mamei mele, să regăsesc pe copilaşii mei, să revăd pe Enrico al meu, să-l revăd binecuvântat şi nemuritor, să-l strâng în braţe pentru totdeauna!
Roagă-te lui Dumnezeu, copile! Să ne rugăm cu toţii, să ne iubim ca să putem păstra în fundul inimii această cerească speranţă. Mama ta.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]