O bună hotărâre.
Duminică, 5.

Medalia dată lui Precossi a deşteptat în mine o mare mustrare de cuget. Până azi n-am meritat niciuna! De vreo câtva timp nu mai învăţ bine. Profesorul, tata şi mama sunt nemulţumiţi; eu însumi sunt nemulţumit, şi nici nu mai mă joc cu aceeaşi plăcere ca mai înainte.
Când mă sileam să învăţ cu poftă, pe dată ce-mi sfârşeam lecţiile, săream în sus şi alergam la jucăriile mele plin de veselie; s-ar fi zis că nu mai m-am jucat de o lună. Acum, nici la masă nu mai mă duc cu plăcerea de altădată. Mi se pare că am o povară pe suflet, că aud un glas în mine care-mi zice necontenit:
— Nu mergi deloc bine, băiete! Nu mergi bine!
Seara, văd cum trec pe dinaintea casei noastre, o mulţi-me de băieţi, care se întorc de la lucru împreună cu cete de meseriaşi, toţi osteniţi, şi cu toate acestea, veseli, ei grăbesc pasul, nerăbdători să ajungă mai iute acasă ca să mănânce.
Vorbesc tare, râd şi glumesc, bătându-se pe umăr cu mâi-nile înnegrite de cărbuni, sau albite de var, şi mă gândesc cât au muncit acei oameni şi acei copii, din zori de zi şi până seara! Apoi, câţi alţii nu stau toată ziulica pe acoperişul caselor sau pe la uzine, printre maşini, în apă, ori sub pământ, în mine, mâncând pe apucate câte o bucată de pâine! Măr-turisesc că mi-e ruşine de mine însumi, care în tot timpul acela n-am făcut altceva, decât să mâzgălesc alene vreo trei sau patru pagini de hârtie. Da, sunt nemulţumit, de mii de ori nemulţumit! Bag de seamă că tata e necăjit, că ar voi să mă dojenească, dar că-i e milă să mă întristeze, şi mai aşteap-tă cu nădejdea că mă voi îndrepta. Dragul meu tată, tu care munceşti atât de mult! Care îmi procuri tot ce văd în jurul meu, toate lucrurile pe care pun mâna, hainele mele, mânca-rea ce mănânc, cărţile pe care învăţ, jucăriile, tot, da, tot este rodul muncii tale şi eu nu sunt vrednic să fac nimic pentru tine! Toate acestea îţi pricinuiesc griji, supărări, osteneli, şi eu nu mă ostenesc deloc! Nu, e prea nedrept, şi mă căiesc! Am să încep de azi să studiez ca Stardi să fiu ca el, neclintit la muncă, să învăţ cu toată râvna inimii mele! Vreau să birui somnul seara, să mă scol devreme dimineaţa, să-mi frământ mintea fără preget; vreau să mă ostenesc, chiar să sufăr şi să mă îmbolnăvesc, dar să încetez de a mai duce o viaţă proas-tă şi leneşă, care mă înjoseşte pe mine şi mâhneşte pe cei-lalţi! Înainte dar, la muncă! La lucru cu toată inima şi din toa-te puterile! La munca aceea care îmi va reda dulcea odihnă şi plăcerea jocului; la acea muncă care îmi va reda bunul surâs al profesorului şi binecuvântata sărutare a părinţilor mei!

Micul drum de fier.
Vineri, 10.

Precossi a venit ieri acasă, la mine, cu Garrone. De-ar fi fost copii de rege, nu cred că li s-ar fi găsit o sărbătoare mai frumoasă.
Garrone nu venise niciodată; de felul lui e cam sălbatic şi apoi când se vede aşa de mare, îi e ruşine că e în clasa a III-a.
Când auzirăm clopoţelul, alergarăm cu toţii să le deschidem uşa. Crossi n-a venit, fiindcă tatăl său a sosit în sfârşit din America, după o lipsă de şase ani.
Mama sărută pe Precossi: tata îi prezentă pe Garrone, zicându-i:
— Băiatul acesta nu este numai un băiat bun, el este toto-dată cinstit şi mărinimos. Garrone îşi plecă uşor capul, surâzându-mi pe furiş.
Precossi venise cu medalia la piept şi era vesel, fiindcă tatăl său s-a apucat iar de muncă şi nu s-a mai îmbătat de cinci zile. Acum, de când lucrează, cheamă mereu pe fiul său să stea cu dânsul în fiecare zi. S-a schimbat cu totul!
Scosei toate jucăriile. Precossi rămase înmărmurit, când văzu drumul de fier cu locomotivă, şi cum tot trenul umblă singur, când îi învârteşti cheiţa de lângă roţi. Nu văzuse niciodată aşa jucărie. Nu îşi lua ochii de la micile vagoane albe şi roşii. Îi dădui cheiţa: el îngenunche şi când locomotiva se oprea, o întorcea iarăşi cu cheia, nu se putea despărţi de ea, nici nu ridica măcar capul. Nu-l văzusem niciodată aşa de mulţumit. Ne zicea mereu:
— Daţi-vă puţin în lături, vă rog! şi ne da la o parte cu mâinile, ca să nu împiedicăm mersul locomotivei; apoi lua în mână vagoanele, le aşeza iarăşi la rând, cu mare băgare de seamă ca şi cum ar fi fost de sticlă.
Îi era frică să nu le aburească poate cu suflarea lui şi le ştergea uitându-se la ele pe deasupra şi pe dedesubt, zâmbind mereu de plăcere.
Noi stăteam cu toţii în picioare şi ne uitam la el; ne uitam la gâtul lui atât de subţire, la bietele urechiuşe pe care le văzusem într-un rând pline de sânge, la surtucul lui cel mare cu mânecile răsfrânte, din care ieşeau două mâini lungi şi slabe, mâini ce adesea, sărăcuţul, le ridicase ca să-şi apere capul de lovituri! În momentul acela i-aş fi aruncat la picioa-re toate jucăriile mele şi toate cărţile; mi-aş fi scos din gură cea din urmă bucăţică de pâine, ca să i-o dau; m-aş fi dez-brăcat ca să-l îmbrac. I-aş da trenul cu toată inima! îmi zisei, dar trebuie să cer întâi voie tatii.
Deodată simţii că cineva îmi furişează o bucăţică de hâr-tie în mână. Mă uitai şi citii aceste rânduri scrise cu creionul de tatăl meu: Lui Precossi îi place mult trenul tău, el n-are nici o jucărie! Inima ta nu te îndeamnă la nimic? Luai pe dată vagoanele şi locomotiva şi le dădui camaradului meu, zicându-i:
— Îţi dau ţie jucăria asta! El se uită la mine cu mirare, nu înţelegea. Ţi-o dau ţie! îi zisei: Ţi-o dăruiesc!
Atunci, el ridică ochii la tatăl meu şi la mama mea, cuprins de mirare şi întrebă:
— Pentru ce mi-o dă?
Tatăl meu îi răspuse:
— Enrico ţi-o dăruieşte pentru că sunteţi prieteni, că te iubeşte şi totdeodată, ca să serbăm cu toţii medalia ta.
Precossi întrebă cu sfială:
— Pot să o iau cu mine acasă?
— Neapărat, răspunserăm toţi.
Stătea încă pe pragul uşii şi nu cuteza să plece. Cerea mereu iertare tremurând din buze şi zâmbea. Ce fericit era! Garrone îi ajută să-şi Înve-lească jucăria în batistă!
— Să vii şi tu o dată la fierăria tatii, ca să-l vezi cum lucrează de bine! îmi spuse Precossi. O să-ţi dau cuie!
Mama prinse de hăinuţa lui Garrone un buchet de flori, ca să-l dea mamei sale din partea ei. Garrone îi spuse cu glasul lui cel gros şi fără să-şi ridice bărbia de pe piept:
— Mulţumim! iar în ochi îi strălucea sufletul lui cel bun şi mărinimos.

Îngâmfare.
Sâmbătă, 11.

Carol Nobis e de o îngâmfare nemaipomenită. Se şterge pe mânecă mereu cu dispreţ, când Precossi îl atinge în treacăt!
E îngâmfat, fiindcă tatăl său e foarte bogat; Dar ce? Tatăl lui Derossi nu e şi el bogat?
Ar vrea să aibă o bancă numai pentru dânsul; i-e tot frică de toţi că îl murdăresc. Se uită la toţi de sus până jos; mereu îi joacă pe buze un zâmbet dispreţuitor. Vai de acela care, ie-şind din bancă, l-ar atinge măcar cu piciorul! Pentru un lu-cru de nimic îţi aruncă o ocară în obraz, sau te ameninţă că să aducă la şcoală pe tatăl său.
Nu-şi mai aduce aminte de buna lecţie ce i-a dat-o tatăl său, când l-a silit să-şi ceară iertare de la băiatul cărbuna-rului. N-am văzut niciodată trufie aşa de mare! Şi nici nu-l iubim, nimeni nu-şi ia ziua bună de la dânsul, nimeni nu-i suflă lecţia, când n-o ştie. Nici el nu poate suferi pe nimeni şi se preface că ne dispreţuieşte, mai ales pe Derossi, fiindcă este cel dintâi, şi pe Garrone, fiindcă-l iubim toţi.
Derossi nu-l ia în seamă şi Garrone, când îi spune cineva că Nobis a vorbit de rău de el, răspunde:
— Carol e de o îngâmfare atât de prostească, încât nu me-rită nici calcavurile mele.
Coretti îi zise într-o zi, văzându-l că râde de căciuliţa lui de blană de pisică:
— Fă bine şi du-te la Derossi, ca să înveţi cum trebuie să se poarte un boier mare!
Ieri, prostul s-a plâns profesorului, deoarece calabrezul îl atinsese cu piciorul. Profesorul întrebă pe calabrez, dacă a făcut înadins.
— Nu, domnule! răspunse sincer, calabrezul.
Atunci, pro-fesorul certă pe Carol, zicându-i că e prea supărăcios, prea neprietenos. Nobis murmură cu aerul lui dispreţuitor:
— O să te spun tatei!
Atunci, profesorul se supără şi-i strigă:
— Tatăl dumitale n-o să-ţi dea mai multă dreptate decât mai deunăzi; şi apoi în şcoală numai profesorul poate să judece şi să pedepsească! în urmă adăugă cu blândeţe: Haide, Nobis, schimbă-ţi purtarea, fii bun şi politicos cu ca-marazii dumitale. Vezi bine, că aici copiii săraci şi cei bogaţi, fiul meşteşugarului şi al boierului, toţi se iubesc ca nişte fraţi, precum şi sunt. De ce nu faci şi dumneata ca ceilalţi? Te-ar costa aşa de puţin, ca să dobândeşti iubirea tuturor şi cu cât ai fi tu însuţi mai mulţumit! Nu-mi răspunzi nimic?
Nobis, care ascultase cu obişnuitul său zâmbet dispreţuitor, răspunse foarte rece:
— Nu, domnule!
— Şezi! îi răspunse profesorul.
— Te plâng: eşti un băiat fără inimă!
Totul părea sfârşit, când, Zidăraşul, care stătea în banca întâi, se întoarse spre Nobis, care se afla în banca din urmă, şi-i făcu botul de iepure, aşa de nimerit, încât toată clasa pufni de râs.
Profesorul îl ceartă, dar fu silit să-şi ascundă râsul. Nobis se prefăcu şi el că râde, dar înverzise de ciudă.

Nenorocirile ce le aduce munca.
Luni, 13.

Nobis şi Franti ar face o bună pereche! Priveliştea înfioră-toare ce avurăm azi dimineaţă nu mişcă nici pe unul, nici pe altul.
Ieşind din şcoală, stăteam cu tata şi ne uitam la nişte ştrengăruşi din clasa a II-a, care-şi scoseseră paltoanele şi căciuliţele şi frecau gheaţa cu ele, ca s-o facă mai lucioasă, mai alunecoasă, mai bună de dat pe ea, când văzurăm sosind dinspre capătul străzii o mulţime de oameni speriaţi, gră-bind paşii şi şoptind între ei. În mijlocul lor se aflau trei gar-dişti, în urma cărora veneau doi oameni, care duceau o tar-gă. Băieţii alergară din toate părţile. Mulţimea venea spre noi. Pe targă stătea întins un om galben ca un mort, cu capul lăsat pe umăr, cu părul zbârlit şi însângerat; îi curgea sânge şi din gură şi din urechi.
Pe lângă targă mergea o femeie tânără cu un copil în bra-ţe, care nebună de durere, striga din timp în timp:
— A murit! A murit! Dumnezeule, ce să mă fac eu! Un băieţel cu ghiozdanul pe spate mergea alături de ea, plân-gând cu hohote.
— Ce s-a întâmplat? întrebă tata.
Un trecător îi spuse că rănitul era un zidar, care căzuse de la al IV-lea etaj, pe când lucra.
Oamenii care duceau targa, se opriră ca să mai răsufle puţintel. Cei mai mulţi întoarseră capul îngroziţi. Văzui la câţiva paşi de noi pe profesoara cu pană albastră la pălărie, că susţinea pe domnişoara Delcati, ce era gata să leşine.
În acelaşi timp mă apucă cineva de mână: era bietul Zidăraş, galben şi tremurând ca varga. Sărăcuţul se gândea, desigur, la tatăl său; mă gândii şi eu la al meu! Slavă Dom-nului! Cel puţin eu sunt totdeauna cu sufletul liniştit când mă aflu în şcoală, ştiu că tata e acasă şi scrie, scutit de orice primejdie, dar câţiva camarazi de ai mei se gândesc îngrijo-raţi la părinţii lor, dintre care unii lucrează la vreun pod înalt, alţii la vreo maşină, unde o mişcare nesocotită, un pas necal-culat ar putea să-i coste viaţa. Sunt întocmai ca copiii de sol-daţi, ai căror părinţi se află la război. Zidăraşul se uita lung, şi tremura tot mai tare; tatăl meu băgă de seamă şi îi zise:
— Du-te băiete, du-te acasă, la tatăl tău, că te aşteaptă; fii liniştit, el este sănătos, du-te!
Zidăraşul plecă, dar la fiecare pas se uita înapoi. Oamenii ridicară targa, mulţimea se puse iarăşi în mişcare şi biata femeie ţipa întruna de ţi se rupea inima:
— A murit, a murit!
— Nu, n-a murit! se răspundea din toate părţile; dar ea nici nu-i asculta şi disperată, îşi smulgea părul.
Eram îngrozit de ceea ce văzusem, când auzii un glas mâniat, care striga:
— Ce râzi? şi întorcându-mă repede, văzui un om bărbos, care se uita ţintă în ochii lui Franti, văzându-l că râde.
A-tunci, omul îi trase o palmă straşnică, de-i sări căciula cât colo!
— Scoate-ţi căciula, netrebnicule, când trece un om rănit din cauza muncii!
Gloata trecuse toată, iar de-a lungul uliţei deşarte rămăsese un şiroi de sânge.

Arestatul.
Vineri, 17.

Întâmplarea ce o voi povesti acum este, fără îndoială, cea mai curioasă din tot anul! Tata m-a luat cu el ieri dimineaţă în împrejurimile de la Moncalieri, ca să vedem o vilă de închiriat pentru vara viitoare, fiindcă în anul acesta nu ne mai ducem la băi.
Acolo găsirăm pe un fost profesor, care acum este secre-tarul stăpânului casei. Ne arătă toate odăile, apoi ne pofti la el, unde ne dete câte o dulceaţă.
Pe masa lui se afla o călimară de lemn, de formă conică, sculptată într-un chip ciudat. Văzând pe tata că se uită cu curiozitate la ea, acel domn îi zise:
— Ţin foarte mult la călimara asta şi vă spun de ce. Sunt acum câţiva ani; eram institutor public la Turin. Într-o iarnă am fost trimis să dau lecţii arestaţilor din puşcăria de la mar-ginea oraşului. Îmi făceam lecţiile în biserica puşcăriei, clă-dire de formă rotundă, având jur-împrejur, în zid, mici feres-trui pătrate închise cu drugi de fier încrucişaţi şi fiecare ferestruie răspundea în câte o chilie.
Îmi făceam lecţia plimbându-mă prin biserica rece şi întunecoasă; şcolarii mei stăteau pe la ferestrui cu caietele sprijinite în drugi. În întunericul acela abia se vedeau chi-purile lor, nişte chipuri galbene, cu bărbi lungi şi cu părul zbârlit şi cărunt, cu nişte ochi sticloşi de hoţi şi de ucigaşi. La numărul 78 se afla unul mult mai silitor decât ceilalţi, care învăţa bine şi se uita la mine cu respect şi recunoştinţă. Era frumos, tânăr, cu barba neagră, sărmanul mai mult ne-norocit decât vinovat. Meseria lui era tâmplăria de lux. Odată, înfuriat că stăpânul său îl înjurase pe nedrept, îi az-vârli cu rindeaua în cap, şi dând într-un ceas rău, îl ucisese. Pentru acest omor fu osândit la mai mulţi ani de închisoare.
Bietul om, în trei luni învăţase să scrie şi să citească. Citea mereu şi, de ce mergea înainte cu învăţătura, se făcea tot mai silitor şi se căia mai amarnic de crima ce o săvârşise fără voie. Într-o zi, pe la sfârşitul lecţiei, îmi făcu semn să mă apropii de ferestruia lui, şi-mi spuse cu părere de rău, că a doua zi pleacă de la Turin, fiindcă-l trimiteau să-şi sfârşească anii de osândă în închisorile din Veneţia.
Îşi luă rămas bun de la mine, rugându-mă cu vocea umilită şi înduioşată să fac bine, să-i dau mâna. Eu i-o întinsei şi el mi-o sărută, zicându-mi:
— Vă mulţumesc din toată inima! şi dispăru, iar eu îmi retrăsei mâna scăldată în lacrimi.
Sunt şase ani de atunci şi nu l-am mai văzut. Nici nu mai mă gândeam la acel nenorocit, când, alaltăieri de dimineaţă, văd că vine la mine un necunoscut, rău îmbrăcat, cu o barbă lungă şi neagră, în care se zăreau câţiva peri albi. El mă întrebă:
— Dumneavoastră sunteţi domnul profesor Vespucci?
— Eu! îi răspunsei, dar dumneata cine eşti?
— Eu sunt arestatul cu nr. 78, zise el, dumneavoastră m-aţi învăţat să scriu şi să citesc acum şase ani, vă aduceţi aminte. La cea din urmă lecţie mi-aţi făcut cinstea de a-mi da mâna. Acum mi-am ispăşit vina şi iată-mă! Am venit să vă rog să nu refuzaţi primirea acestui mic obiect lucrat de mine în închi-soare pentru dumneavoastră. Domnule profesor, vă rog din suflet să nu-l refuzaţi!.
Eu rămăsei uimit, fără grai. El crezu că nu voiesc să-l pri-mesc şi se uită la mine, ca şi cum ar fi zis:
“Oare şase ani de suferinţă n-au fost de ajuns, ca să-mi spele mâinile?” Şi mă privi cu aşa mare durere, încât întinsei îndată mâna şi luai obiectul. Iată-l!
Ne uitarăm cu băgare de seamă la călimară. S-ar fi crezut că e săpată cu vârful unui cui; ce lucru de o răbdare nes-pusă! Călimara înfăţişa o pană de scris culcată pe un caiet pe care se aflau săpate următoarele cuvinte: Profesorului meu. Amintiri din partea numărului 78. Şase ani şi mai jos cu litere mai mici: Muncă şi speranţă!
Ne mai uitarăm puţin cu băgare de seamă la călimară, ne luarăm ziua bună de la profesor şi plecarăm…
Cât ţinu drumul de la Moncalieri la Turin, eu nu-mi putui scoate din minte pe arestat, cum stătea la ferestruia sa, nici rămasul bun ce şi l-a luat de la profesor, nici călimara lucrată cu atâta răbdare în închisoare, care parcă spune atâtea su-ferinţe. Visai toată noaptea pe prizonier şi azi dimineaţă tot mai mă gândeam la el… nu ştiam ce mare surprindere mă aştepta la şcoală!
Mă aşezasem la locul meu, lângă Derossi, şi abia îmi sfârşisem problema de aritmetică pentru concursul lunar; începui să povestesc amicului meu toată istoria arestatului, a călimării, cum era lucrată, inscripţia de pe ea:
Şase ani! În fine, tot. Derossi, tresări şi începu să se uite la Crossi, fiul precupeţei, care stătea într-o bancă mai în faţă, cu spatele întors spre noi, cu totul cufundat în dezlegarea problemei sale.
— Taci! îmi zise Derossi încet, luându-mă de mână. Ascultă. Crossi mi-a spus alaltăieri, că a zărit în mâna tatălui său, care s-a întors din America, o călimară de lemn, lucrată cu mâna şi reprezentând o pană culcată pe un caiet Sigur că e aceea. Şase ani! aşa trebuie să şi fie. Da! Crossi credea că tatăl său e în America, pe când el, sărmanul, era în puşcărie. Băiatul era mic, pe când tatăl său a săvârşit crima şi nu-şi aducea aminte. Mama sa l-a amăgit şi el sărăcuţul, nu ştie nimic: să nu spunem nimănui o vorbă despre aceasta!
Eu rămăsei mut şi cu ochii aţintiţi asupra lui Crossi. Derossi, îi dete o coală de hârtie şi îi luă din mână “Infirmie-rul tatii”, istorisire lunară, pe care profesorul i-o dăduse de copiat, ca să i-o scrie el. Îi dădu peniţe, îl mângâie şi mă făcu să făgăduiesc pe onoarea mea, că n-am să spun nimănui ni-mic despre cele aflate.
Când am ieşit din clasă, mi-a zis repede:
— Ieri, tatăl său a venit să-l ia de la şcoală; sigur, trebuie să fi venit şi acum; să faci şi tu ce voi face eu!
Ieşirăm pe stradă; tatăl lui Crossi era aici, stătea cam la o parte: e prost îmbrăcat, barba lui neagră e puţin încărunţită, faţa palidă şi îngrijită. Derossi strânse pe Crossi de mână şi îi zise tare, ca să-l audă tatăl său: La revedere, Crossi! apoi îi trecu mâna pe sub bărbie.
Făcui şi eu tot ca el, dar amândoi devenirăm roşii ca fo-cul. Tatăl lui Crossi se uită adânc la noi, cu o privire blândă, în care însă se zărea oarecare nelinişte şi îndoială: ne în-gheţă inima.

Infirmierul tatii.
(Povestire lunară)

În dimineaţa unei zile ploioase de martie, un băieţel îm-brăcat ţărăneşte, ud până la piele şi stropit de noroi, cu o le-gătură de rufe la subţioară, bătu la poarta unui spital din Neapole. El dete portarului care îi deschise, o scrisoare şi-l întrebă de tatăl său. Avea un chip frumos, oval şi oacheş, nişte ochi negri, gânditori, şi printre buzele lui groase şi puţin despărţite una de alta, se zăreau două rânduri de dinţi albi ca laptele.
Venea dintr-un sat din împrejurimile Neapolelui. Tatăl său, care plecase de acasă cu un an mai înainte, ca să caute de lucru în Franţa, se întoarse în Italia, debarcase de curând la Neapole şi se îmbolnăvise îndată foarte greu; abia putuse să înştiinţeze familia despre întoarcerea şi intrarea lui în spital. Nevasta sa, disperată la primirea unei astfel de ştiri, neputând să se mişte de acasă, pentru că avea o copilă bol-navă şi da să sugă unui băieţel, trimisese la Neapole pe băiatul cel mai mare, spunându-i să îngrijească el de tata, cum zice poporul napolitan, întocmai ca şi noi, românii.
Portarul, uitându-se în treacăt la scrisoare, chemă pe un infirmier şi-i zise să ducă pe băiat la tatăl său.
— Ce tată? întrebă infirmierul.
Băiatul, de frică să nu-i spu-nă vreo veste rea, dete numele tatălui său. Infirmierul nu-şi aducea aminte de nume.
— Un bătrân lucrător care a venit din străinătate? întrebă el.
— Da, un lucrător, zise băiatul îngrijit, nu tocmai bătrân. Venit din străinătate, da!
— Când a intrat în spital? întrebă infirmierul.
Băiatul aruncă o privire pe scrisoare.
— Sunt vreo cinci zile, mi se pare!
Infirmierul stătu puţin pe gânduri; pe urmă, ca şi cum şi-ar fi amintit, aşa deodată zise: Ah! Da, da, e în al patrulea salon; patul din fund.
— E rău bolnav? Cum îi e? întrebă îngrijorat, băiatul.
Infirmierul se uită la el fără să-i răspundă. Pe urmă îi zise:
— Vino cu mine!
Suiră două scări, trecură printr-un coridor lung şi intrară într-un salon, în care se aflau două rânduri de paturi.
— Vino! îi zise infirmierul, intrând. Băiatul prinse inimă şi intră, uitându-se cu sfială la bolnavii palizi şi ofiliţi. Unii din ei ţineau ochii închişi, parcă ar fi fost morţi; alţii priveau în sus cu nişte ochi mari, deschişi, ca aiuriţi; mulţi din ei se văitau ca nişte copii. Odaia era întunecoasă şi aerul încărcat cu mirosuri tari de doctorii. Două surori de caritate umblau printre paturi cu sticluţe în mâini.
Când ajunse în fundul odăii, infirmierul se opri la căpă-tâiul unui pat, deschise perdelele şi zise:
— Uite, aici e tatăl tău!
Băiatul izbucni în plâns şi lăsând jos legătura ce o avea, plecă uşor capul pe umărul bolnavului şi-l luă de mâna ce stătea întinsă şi nemişcată peste plapumă. Bolnavul nu se mişcă deloc. Băiatul se ridică, se uită la tatăl său şi începu să plângă cu hohot. Atunci, bolnavul deschise ochii şi-l privi lung, ca şi cum l-ar fi recunoscut, dar buzele sale nu se mişcară.
Bietul tată, ce mult se schimbase! Copilul nu l-ar fi recu-noscut niciodată.
Părul i se albise, barba îi crescuse, obrazul îi era umflat şi roşu ca ficatul, pielea întinsă şi lucioasă, ochii mici, buzele groase, în fine un chip schimonosit de tot. Nu mai rămăsese din obrazul său decât fruntea şi arcul sprâncenelor. Răsufla greu.
— Tată! Dragă tată! îi zise băiatul; eu sunt, nu mă mai cu-noşti? Eu sunt, Francisco, băiatul dumitale; am venit de la ţară, mama m-a trimis ca să îngrijesc de dumneata. Uită-te bine la mine, nu mă mai cunoşti? Spune-mi măcar o vorbă. Bolnavul închise iar ochii.
— Tată! Tată! Ce ai? Sunt Francisco, fiul dumitale!!
Bolnavul nu se mişcă deloc şi răsuflă greu de tot. Atunci, băiatul, plângând, luă un scaun, se aşeză în faţa bolnavului şi nu-şi mai ridică ochii de pe chipul tatălui său.
El se gândea:
— Trebuie să vină doctorul, la vizită, o să-l întreb ce are tata, doar mi-o spune ceva. Şi rămase pe gânduri, foarte trist, aducându-şi aminte o mulţime de lucruri despre bunul său tată.
Îşi aminti ziua plecării lui spre Franţa, cea din urmă sărutare pe vapor, speranţele ce toată familia pusese în acea călătorie, disperarea mamei sale, la sosirea scrisorii. Se gân-di la moarte, îşi închipui că-l vede pe tatăl său mort, pe mama sa îmbrăcată în negru, familia toată ajunsă în sărăcie. Era de mult timp cufundat în aceste gânduri, când o mână uşoară îl atinse pe umăr; el tresări; era o soră de caritate.
— Ce are tata? întrebă el, pe dată.
— Este tatăl dumitale? îi zise sora cu blândeţe.
— Da, este tatăl meu, dar spune-mi, te rog, ce are?
— Prinde inimă, copile! O să vină acum doctorul, îi răspun-se sora, care se depărtă fără să mai adauge ceva.
După o jumătate de oră auzi sunetul unui clopoţel.
Doctorul intră îndată, însoţit de un asistent; sora şi un infirmier umblau în urma lor.
Începură vizita, oprindu-se la fiecare pat. Aşteptarea aceea i se părea veşnică băiatului şi la fiecare oprire suferinţa lui creştea.
În fine, ajunseseră la patul vecin. Doctorul era un bătrân, înalt, cam gârbovit şi cu chipul serios. Cum plecă de la patul vecin, băiatul se ridică în picioare, şi când medicul se apro-pie, el începu să plângă.
Medicul se uită la el.
— Este băiatul bolnavului; zise sora. A sosit azi dimineaţă de la ţară.
Medicul îi puse o mână pe umăr, apoi se plecă spre bol-nav, îi pipăi pulsul, fruntea şi puse mai multe întrebări sorei, care răspunse:
— Nici o schimbare, tot aşa!
Atunci, băiatul cugetă să-l întrebe cu vocea înecată în lacrimi.
— Mă rog, domnule doctor, ce are tata?
— Fii cu inimă, băiete! îi răspunse doctorul, punându-i mâna pe umăr, are boală la cap; e greu bolnav, dar tot mai sunt speranţe. Îngrijeşte de dânsul, prezenţa ta poate să-i aducă ceva ajutor.
— Dar nu mă mai cunoaşte! strigă băiatul, disperat.
— O să te cunoască! Poate chiar mâine; să sperăm că o să meargă spre bine; haide, băiete, fii curajos!
Băiatul ar fi vrut să întrebe ceva, dar nu îndrăzni; doctorul trecu la alt pat. De atunci, el îşi începu viaţa de infirmier. Neputând să facă altceva, trăgea plapuma bine peste bolnav, îi pipaia mâna din când în când, îi gonea muştele; de câte ori îl auzea gemând, se apleca spre el, şi, când sora îi aducea de băut îi lua din mâna paharul sau lingura şi da el doctoria bolnavului, în locul ei.
Bolnavul se uita câteodată la dânsul, fără să dea semne că-l cunoaşte.
Privirea lui se oprea din ce în ce mai mult asupră-i, mai ales când băiatul îşi punea batista la ochi.
Astfel trecu cea dintâi zi. Noaptea, băiatul dormi pe două scaune, într-un colţ al odăii, şi dimineaţa îşi lua iarăşi slujba lui de infirmier.
În ziua aceasta, ochii bolnavului arătară un început de cunoştinţă.
La vocea mângâietoare a copilului părea că îi licăreşte în ochi o rază de recunoştinţă, şi într-un rând îşi mişcă puţin buzele, ca şi cum ar fi vrut să zică ceva.
După o scurtă aţipire, când redeschidea ochii, căuta pe micul infirmier.
Medicul, în amândouă vizitele ce-i făcu, găsi o mică îmbu-nătăţire. Către seară, apropiindu-i paharul de buze, băiatul crezu că-l vede zâmbind; atunci începu şi el, sărăcuţul, să mai prindă inimă, şi cu speranţa de a fi câtuşi de puţin înţe-les, începu să-i povestească despre mama, despre surori, despre întoarcerea acasă şi îl îndemna prin cuvinte pline de iubire, să se încreadă în Dumnezeu.
Cu toate că nu era sigur că tatăl său îl înţelege, totuşi îi vorbea, căci i se părea că deşi nu-l pricepe, cel puţin tot credea că simte plăcere să-i audă glasul trist şi mângâios.
Astfel trecu a doua, a treia şi a patra zi: când mai bine, când mai rău.
Băiatul era atât de ocupat cu îngrijirile pe care i le dădea, încât abia îmbuca pe ici pe colea, câte o bucăţică de pâine şi de brânză, ce-i aducea sora, şi mai că nu vedea ce se petrece în jurul lui; nu auzea plânsetele jalnice ale persoanelor care plecau de la patul vreunui bolnav pe moarte, nici gemetele şi suspinele celor de primprejur; nu se îngrijea deloc de toate scenele dureroase şi triste ale vieţii de spital, care, în alt timp, l-ar fi îngrozit.
Treceau ore, zile, şi el era aici nedezlipit, lângă tatăl său, băgător de seamă, plin de îngrijiri, tresărind la fiecare sus-pin, la fiecare privire a bolnavului, îngrijit, tulburat fără în-cetare de o mică rază de speranţă, care îi înveselea inima, sau de o descurajare ce i-o îngheţa.
În ziua a cincea, bolnavului îi merse deodată mai rău.
Doctorul dete din cap, ca şi cum ar fi zis că s-a sfârşit, şi băiatul căzu pe scaun, plângând cu disperare. Cu toate aces-tea, bietul copil avea în sufletul lui o mică mângâiere; i se pă-rea că totuşi se uita la el cu mai mare atenţie şi cu o expresie de blândeţe şi de înduioşare.
Nu mai bea apă, nici doctorie, da din mână şi se silea me-reu să vorbească, căci buzele i se mişcau necontenit. După plecarea doctorului, băiatului i se păru că aude vreo câteva cuvinte bolborosite de bolnav. Încurajat şi plin de bucurie, îi zise:
— Fii pe pace, tată! O să te faci bine, o să plecăm, o să ne întoarcem acasă, la mama; mai rabdă puţin, tată dragă!
Era cam pe la ora patru după-amiază, când se redeşteptase în inima băiatului acea rază de speranţă. El stătea încă aplecat pe patul bolnavului, uitându-se la el cu iubire, când deodată auzi dinspre o uşă alăturată, un zgomot de paşi şi un glas tare, zicând:
— Rămas bun, soră dragă!
Băiatul tresări la sunetul acelui glas; se întoarse repede spre uşă şi scoase un ţipăt înăbuşit. În aceeaşi clipă intră în odaie, un om ţinând în mână, o legătură; sora îl urma.
Băiatul rămase împietrit la locul său. Omul se uită un minut la el; apoi strigă;
— Francisco! Şi se repezi cu braţele deschise către dânsul.
Băiatul căzu fără suflare în braţele tatălui său. Sora, infir-mierul, internul: toţi alergară acolo şi rămaseră uimiţi.
Băiatul nu putea să vorbească.
— Dragul meu copil! strigă, în fine tatăl, sărutându-l de o mie de ori. În acelaşi timp aruncă o privire spre bolnav: Francisco al meu, cum de te-au adus la patul unui bolnav? Şi eu eram disperat că nu veneai, căci mama ta îmi scrisese:
— Ţi-am trimis pe Francisco. Mă temeam să nu ţi se fi întâmplat ceva. Bietul meu băieţel! Şi cum s-a făcut această încurcătură? Eu, din mila Domnului, am scăpat lesne. Acum sunt bine, bine de tot, chiar ies din spital. Mama e bine? Dar Marioara şi amândoi micuţii: sunt sănătoşi? Hai să plecăm? Mare eşti, Doamne! Cine şi-ar fi închipuit una ca asta?
Băiatul abia încurcă câteva cuvinte despre familie; min-tea îi era buimăcită.
— Tată dragă! Ce fericire! Dacă ai şti ce zile îngrijorate am petrecut! şi săruta pe tatăl său întruna; însă nu se mişca.
— Haide acum, îi zise iarăşi, tatăl său. Dacă plecăm numai-decât, tot putem ajunge acasă până diseară. Haide! şi îl luă de mână.
Băiatul se întoarse spre patul bolnavului.
— Vii, ori nu vii, îl mai întrebă tatăl, mirat.
Băiatul se mai uită la bolnav, care tocmai atunci deschi-sese ochii şi-l privea cu blândeţe.
— Ascultă, tată, îi zise copilul cu inima îndoită, vezi, nu pot! Cum să las pe bietul bătrân? Am îngrijit de dânsul cinci zile, crezând că îngrijesc de dumneata; îl iubeam chiar; îl vezi cum se uită la mine? Sărmanul s-a obişnuit cu mine; voieşte să stau mereu lângă el. Doctorul a spus că nu mai scapă, nu, tată, nu mă rabdă inima să-l las. Du-te dumneata, eu mă întorc mâine, lasă-mă aici. Zău că ar fi urât din partea mea, să-l părăsesc aşa. Nu ştiu cine este, dar se vede că ţine la mine. Săracul ar muri aici, singur de tot! Lasă-mă, tată, te rog, să mai stau cu el!
— Bravo, micuţule! strigă internul.
Tatăl era încurcat. Se uita; când la băiat, când la bolnav; în sfârşit întrebă:
— Cine este?
— Un ţăran ca dumneata, răspunse internul; a venit de la ţară şi a intrat în spital tot în aceeaşi zi. Când l-au adus aici, îşi pierduse cunoştinţa şi nu a putut să ne spună nimic. Cine ştie, poate că are şi el, săracul, familie, copii, şi îşi închipuie că fiul dumitale e vreun copil de al său!
Bolnavul se uita mereu la băiat Tatăl zise atunci copilului:
— Rămâi! Nu te teme, n-are să stea mult aici! şopti inter-nul.
— Rămâi aici, drăguţule! repetă tatăl. Mă bucur foarte mult că ai o inimă aşa de bună. Rămâi, drăguţule, eu mă duc acasă, ca să liniştesc pe mama ta. Iacă, îţi dau cinci lire, ca să ai de cheltuială. La revedere! îl sărută pe frunte, se uită cu iubire la el, îl mai sărută încă o dată şi plecă.
Băiatul se întoarse lângă patul bolnavului, care păru că se linişteşte. Francisco îşi luă iarăşi slujba de infirmier, îngri-jind de bolnav cu aceeaşi iubire şi răbdare; atât că nu mai plângea.
Îi dădea de băut, îi ridica plapuma, îl mângâia cu mâna şi îi vorbea încet, îndemnându-l să aibă speranţă. Îl păzi toată ziua şi toată noaptea. A doua zi, bolnavul începu să meargă şi mai rău; obrazul i se făcuse roşu-vişiniu, răsuflarea i se în-greuna, neliniştea îi creştea, din ce în ce; îi ieşeau din gură cuvinte neînţelese. Umflătura devenise îngrozitoare.
Când doctorul veni la vizita de seară, zise că n-o s-o ducă până la ziuă. Francisco nu se mai depărtă de el şi nu-l slăbi din ochi un minut.
Bolnavul se uita mereu la el şi îşi mişca puţin buzele, parc-ar fi vrut să-i zică ceva. În ochii lui, care din ce în ce se întunecau, se afla o înduioşare nespusă. În acea noapte, bă-iatul nu se culcă până ce nu începură să se ivească zorile. So-ra de caritate veni să vadă ce face bolnavul; se uită la el şi plecă repede.
După câteva minute se întoarse cu internul şi cu infir-mierul; acesta ţinea în mână o lumânare.
— Moare! zise internul.
Băiatul speriat, apucă mâna bolnavului. Sărmanul des-chise ochii, se uită lung la el şi îi închise iarăşi.
Băiatului i se păru că-l strânge de mână.
— M-a strâns de mână! strigă el.
Internul se plecă spre bolnav, ascultă puţin şi se ridică fără să zică o vorbă.
Sora de caritate luă de pe perete o iconiţă şi o aşeză pe pieptul mortului.
— A murit! strigă copilul.
— Du-te copile! îi zise internul; slujba ta cea sfântă s-a îndeplinit. Du-te şi fii fericit, căci o meriţi. Dumnezeu să te păzească! Umblă sănătos.
Sora, care se depărtase un moment, se întoarse ţinând în mână un bucheţel de micşunele, ce-l luase dintr-un pahar de pe fereastră; îl dete băiatului, zicându-i:
— N-am nimic altceva să-ţi dau. Primeşte floricelele aces-tea drept amintire de la spital!
— Mulţumesc! zise băiatul, luând buchetul cu o mână şi cu cealaltă ştergându-şi ochii: dar am un drum aşa de lung de făcut pe jos!… S-ar veşteji!
După aceste cuvinte, dezlegă buchetul şi împrăştie micşunelele pe patul mortului, zicând:
— Le las ca amintire sărmanului meu mort. Mulţumim, bună soră! Mulţumim, domnule doctor!
Pe urmă, întorcându-se spre mort:
— Dumnezeu să te odihnească! şi, pe când căuta ce nume să-i dea, amintindu-şi de numele dulce ce-i dăduse în decurs de cinci zile:
— Adio tată! îi zise cu mâhnire. Apoi îşi luă pachetul în mână şi plecă încetinel, zdrobit de oboseală.
Abia se lumina de ziuă.

Fierăria.
Sâmbătă, 18.

Precossi a venit ieri seară la mine, ca să-mi aducă aminte făgăduiala ce-i dădusem, să vin să-i văd fierăria. Azi dimi-neaţă, când am ieşit cu tata, l-am rugat să mă ducă puţin pe acolo. Pe când ne apropiam de fierărie, văzurăm, pe afaceristul de Garoffi, ieşind de acolo repede şi ţinând ceva în mână. Mantaua lui cea lungă, cu care îşi acoperea măr-furile de prin buzunare, zbura în sus. Ştiu acum unde mer-ge: să pilească fier ruginit, pe care îl dă în schimb pentru jurnale vechi!
Când ajunserăm în pragul uşii, văzurăm pe Precossi stând pe un morman de cărămizi: îşi învăţa lecţia cu cartea deschisă pe genunchi.
Se ridică repede, îndată ce ne văzu şi ne pofti înăuntru. Era o odaie foarte mare, plină de praf de cărbuni; de pereţi erau rezemate drugi de fier şi atârnate: ciocane, cleşti şi tot felul de unelte de diferite forme, trebuincioase pentru fie-rărie. Într-un colţ era vatra cu focul aprins şi un băieţel aţâţa cu foalele. Precossi, tatăl, stătea lângă nicovală; un ucenic ţinea un drug de fier în foc.
— Ah! Bine ai venit! zise lăcătuşul, scoţându-şi căciula, îndată ce ne zări. Dumneata eşti drăguţul de băiat, care ai dăruit un drum de fier fiului meu? Ai venit să vezi cum se lu-crează fierul, aşa e? Iată o să-ţi fac plăcerea îndată. Zicând acestea surâdea, şi băgai de seamă că nu mai are, ca mai înainte, chipul posomorât şi privirea întunecată.
Ucenicul îi aduse drugul roşu la un capăt şi lăcătuşul îl aşeză pe nicovală.
Făcea un grilaj pentru o margine de terasă. Ridică un cio-can mare şi gros şi începu să bată drugul înroşit, când pe o parte, când pe alta, întorcându-l în diferite feluri. Era ceva interesant de văzut cum se îndoia fierul sub loviturile repezi şi sigure ale ciocanului, cum se încovoia şi lua cu încetul forma graţioasă a unei frunze: s-ar fi zis că era o bucată de aluat frământată cu mâna. Băiatul lui se uita la noi cu mân-drie, părea că zice:
— Vedeţi ce bine lucrează tata!
— Ai văzut, domnişorule, cum se lucrează fierul? mă între-bă lăcătuşul, după ce sfârşi, arătându-mi drugul, care acum părea o cârje episcopală. Apoi o dete la o parte şi puse alta în foc.
— Adevărat că lucrezi foarte bine, îi zise tatăl meu.
Apoi adăugă:
— Aşadar, acum lucrezi mereu… ţi s-a redeşptat pofta de lucru.
— Da, domnule, răspunse meşteşugarul, cam mişcat, ştergându-şi năduşeala de pe frunte. Şi ştii, domnule, cine mi-a redeşteptat-o?
Tata se prefăcu că nu înţelege.
— Bunul meu copil, adăugă lăcătuşul, arătându-şi băiatul, da, copilul meu, care învăţa bine şi făcea cinste tatălui său, pe când tatăl său…, făcea la chefuri şi se purta cu el dobitoceşte. Ce să spun… Când am văzut medalia! Vino băiete dragă, vino la mine, tu care nu eşti mai mare de o şchioapă, vino încoace să mă uit bine la botişorul tău!
Copilul alergă îndată, lăcătuşul îl sui pe nicovală, ţinându-l de subţiori, şi îi zise:
— Ia şterge puţin fruntea acestui dobitoc de tată.
Precossi sărută de mai multe ori chipul negru al tatălui său până ce se înnegri şi el de tot.
— Ei, acum ajunge! îi zise tatăl său.
— Vezi, aşa-mi placi, Precossi! îi zise tatăl meu, foarte mul-ţumit; şi luându-şi ziua bună de la amândoi, mă luă de mână şi plecarăm. Pe când ieşeam pe uşă, micul Precossi îmi zise:
— Iartă-mă!… şi îmi vârî în buzunar un pacheţel cu câteva cuie. Eu l-am poftit să vină la mine, ca să privească la carna-val de la ferestrele noastre.
— Tu i-ai dăruit drumuleţul de fier, îmi zise tata, mergând spre casă, de-ar fi fost chiar de aur, tot ar fi fost un dar foarte mic pentru acest sfânt copil, care a însufleţit inima tatălui său!

Micul clovn.
Luni, 20.

Carnavalul fiind pe sfârşite, tot oraşul e pus în mişcare. În toate părţile se ridică corturi de comedianţi şi de acrobaţi. Sub ferestrele noastre avem un circ făcut tot din pânză, în care dădeau reprezentaţii nişte comedianţi veneţieni; săr-manii n-au decât cinci cai. Circul este aşezat către mijlocul pieţei şi mai la o parte sunt trei căruţe mari în care come-dianţii dorm şi se îmbracă pentru reprezentaţii. Aceste căru-ţe sunt întocmai ca nişte căsuţe pe roate: au ferestre şi un coş de unde iese mereu fum. Când ferestrele lor sunt des-chise, se văd scutece de copil mic întinse. O femeie din tru-pă dă să sugă unui copilaş, face bucate şi joacă şi pe frânghie. Vai de ei, bieţii oameni!
Credeam că un comediant, este un om de nimic, şi, cu toate acestea, el îşi câştigă pâinea cinstit, făcând lumea să petreacă, şi câtă muncă pentru el, săracul; ce de osteneală! Toată ziulica, aceşti nenorociţi aleargă de la circ la căruţele lor numai în tricou pe frigul acesta! Şi îmbucă de-a-n picioa-rele, ceva în grabă, între o reprezentaţie şi cealaltă. Şi de câte ori li se mai întâmplă că tocmai atunci, când circul este plin de lume şi stau gata să înceapă, se ridică un vânt furios, care desface pânzele, stinge lămpile, şi… s-a dus reprezen-taţia! în asemenea cazuri, ei sunt siliţi să înapoieze banii şi să lucreze până târziu, noaptea, ca să repare stricăciunile şi să ridice din nou cocioaba.
Sunt şi doi băieţi care joacă. Tatăl meu, pe când străbătea piaţa, recunoscu pe cel mai mic; este fiul directorului de circ… E tot acela pe care l-am văzut anul trecut sărind pe cal într-un circ, în piaţa Victor Emanuel. A crescut, mititelul; acum trebuie să fie de opt ani. E frumuşel, sărăcuţul: are un obraz rotunjor şi nişte ochi negri şi şireţi. Părul său, negru şi cârlionţat, iese de sub pălăria-i ţuguiată.
Are nişte haine de pânză groasă, alb cu negru, parc-ar fi băgat într-un sac, şi pantofii îi sunt tot de pânză. Este un drăculeţ, care place tuturor şi face de toate.
Dimineaţa îl vedem învelit într-un şal, aducând lapte la căsuţa lor ambulantă; pe urmă merge după cai şi în strada Bertola. Bietul băiat ţine adesea în braţe pe copilaşul cel mic; cară cercurile, barierele, funiile, spală căruţele, aprinde focul, şi în momentele de odihnă, stă mereu lângă mama sa. Tatăl meu se uită la el de la fereastră şi vorbeşte mereu de dânsul şi de ai lui: îi pare a fi oameni buni, căci îşi iubesc copiii.
Ne-am dus şi noi într-o seară la circul lor. Nimerisem o seară foarte friguroasă şi nu era mai nimeni; cu toate aces-tea micul clovn îşi dădea toată silinţa, ca să înveselească pe puţinii spectatori: se da peste cap, se agăţa de coada cailor, mergea cu picioarele în sus, cânta, râdea şi mica sa mutră oacheşă atrăgea dragostea tuturor.
Tatăl său, îmbrăcat cu un surtuc roşu, cu pantaloni albi, şi cizme înalte, stătea cu biciul în mână şi se uita la el cu întristare.
Tatii i se făcu milă şi a doua zi vorbi despre ei cu pictorul Delis, care venise la noi.
— Bieţii oameni se prăpădesc muncind, şi le merge foarte rău, zise tata.
— Mai ales băieţelul este aşa de drăgălaş! Ce am putea să facem ca să le venim în ajutor.
Pictorului îi veni o idee.
— Ştii ce? zise el, publică un articol frumos într-un ziar, descriind minunile micului clovn, şi eu o să-i fac portretul. Să vezi cum o să mai alerge lumea!
Aşa se şi făcu! Tatăl meu scrise un articol frumos, plin de haz, în care spuse tot ce observase de la fereastră, dând astfel tuturor dorinţa de a vedea şi de a mângâia pe micul artist. Pictorul schiţă un mic portret al băiatului, foarte drăguţ, şi articolul fu publicat pentru reprezentaţia de sâmbătă seara. În adevăr nu se înşe-laseră, căci lumea alergă plină de curiozitate. Se anunţase că reprezentaţia era în beneficiul micului clovn.
Ziarul era lipit la intrarea circului.
Tata luă bilete pentru locul I. Mulţi din privitori ţineau jurnalul în mână, arătau micului clovn portretul, şi el alerga râzând de la unul la altul, plin de bucurie. Directorul era şi el, foarte mulţumit. Şi cum să nu fie? Nici un ziar nu-i făcuse vreodată atâta cinste. Pe lângă aceasta, avea şi tejgheaua plină de lire şi de franci.
Stăteam lângă tata. Printre spectatori se aflau persoane cunoscute. La intrarea circului stătea profesorul de gim-nastică (acela care fusese la război alături de Garibaldi) şi în faţa noastră, în locul al doilea, văzui pe micul zidăraş lângă uriaşul său tată. Îndată ce mă zări îmi făcu botul de iepure.
Puţin mai departe văzui pe Garoffi, care număra specta-torii şi calcula pe degete câştigul ce se putea scoate din acea reprezentaţie. Nu departe de noi, la locul I, se afla sărmanul Robetti, cu cârjele lângă el, şi tatăl său, căpitanul de artilerie, care îl ţinea de mână.
Reprezentaţia începu. Micul clovn făcu minuni pe cal, pe trapez, pe frânghie şi de câte ori isprăvea un joc, toţi băteau din palme cu entuziasm. Unii îl apucau de cârlionţi, alţii îi aruncau bomboane şi portocale. După aceea urmară alte jo-curi, scamatorii şi altele. Bieţii comedianţi erau îmbrăcaţi în zdrenţe acoperite cu fluturi scânteietori. Însă, când lipsea micul clovn, lumea nu mai rădea.
Mă uitai din întâmplare la uşa unde stătea profesorul de gimnastică şi văzui că vorbeşte încet cu stăpânul circului. Acesta îşi întoarse îndată privirea spre spectatori, părea că ar căuta pe cineva. Privirea lui se opri asupra noastră. Tata în-ţelese că profesorul îi destăinuise cine era autorul articolului, şi, ca să scape de mulţumirile lui, plecă zicându-mi:
— Rămâi tu, Enrico, eu te aştept afară.
Micul clovn, după ce vorbi câtva timp cu tatăl său, începu iarăşi jocurile sale. Stând în picioare pe un cal care mergea în goană, îşi schimbă de patru ori hainele.
Lepădă mai întâi pe cele de pelerin, apoi pe cele de mari-nar, de soldat, şi rămase cu cele de acrobat. De câte ori tre-cea pe dinaintea mea, se uita la mine. Când se dete jos de pe cal, începu să colinde circul ţinând în mână pălăria sa de paiaţă; toţi aruncau bani şi bomboane. Eu îmi şi pregătisem banii, ca să-i dau; dar el, ajungând la mine în loc să-mi întin-dă pălăria, o trase îndărăt, mă privi zâmbind şi trecu înainte. Eu rămăsei ruşinat. De ce oare mi-o fi făcut el afrontul acesta?
Reprezentaţia se sfârşi. Stăpânul circului mulţumi publi-cului, şi toată lumea începu să plece grăbindu-se la uşă. Mă pierdusem prin gloată şi voiam să ies, când simţii că cineva mă apucă de mână. Mă întorsei: era micul clovn, care se uita la mine cu frumoşii şi şireţii săi ochi şi-mi surâdea. Era cu mâinile pline cu bomboane. Înţelesei.
— Vrei? îmi zise el, în dialectul său veneţian, să primeşti de la micul clovn câteva bomboane?
Îi făcui semn că da, şi luai vreo două.
— Dacă este aşa, adăugă el, dă-mi şi o guriţă.
— Na şi două! îi răspunsei întinzându-i obrazul.
El îşi şterse cu mâneca făina de pe obraz, mă luă de gât şi mă sărută de două ori, zicându-mi:
— Dă o sărutare şi tatălui tău!

Cea din urmă zi de carnaval.
Marţi, 21.

Astăzi am fost de faţă la o scenă foarte tristă, când treceau măştile. Din fericire s-a sfârşit cu bine, căci putea să se întâmple ceva îngrozitor.
În piaţa San Carlo, împodobită cu ghirlande roşii, albe, galbene şi cu steaguri, se grămădise o lume nebună. Prin gloată se plimbau măşti de tot felul. Treceau care aurite, încoronate cu flori şi steaguri care închipuiau: unul un pavi-lion, altul un teatru, bărci, vapoare şi toate acestea, înţesate cu actori, marinari, soldaţi, paiaţe, păstoriţe, bucătari şi alţii. Era o învălmăşeală aşa de mare, încât nu ştiai încotro să te uiţi mai întâi. Un zgomot de trâmbiţe, de cornuri de vână-toare, de tobe turceşti, te asurzea. Măştile de prin care, beau şi cântau vorbind cu trecătorii şi cu cei ce priveau de pe la ferestre. Aceştia le răspundeau strigând cât puteau, azvârlindu-le portocale şi dulciuri.
Pe deasupra trăsurilor şi a gloatei, până unde puteai să ajun-gi cu ochiul, se vedeau fâlfâind steaguri, strălucind căşti, pana-şuri tremurând în vânt, capete mari de carton mişcându-se în-coace şi încolo, arme caraghioase, tobe egiptene, căciuliţe roşii, în sfârşit, s-ar fi zis că năvălise o ceată de nebuni.
Când intră trăsura noastră în piaţă, ne mergea înainte un car de toată frumuseţea, împodobit cu ghirlande de tranda-firi artificiali, tras de patru cai acoperiţi cu caltrapuri cusute cu fir. În el se aflau paisprezece, sau cincisprezece domni deghizaţi în costume de nobili, de la curtea Franţei . Erau îmbrăcaţi numai cu mătase, purtau peruci albe şi ţineau la subţioară pălăria cu trei colţuri; sabia le atârna la o parte şi pe piept le fâlfâia un jabou numai de panglici şi dantele. Erau foarte frumos şi foarte bine costumaţi. Cântau toţi împreună o canţonetă franceză şi aruncau dulciuri poporului care bătea din palme şi-i aclama.
Deodată văzurăm un om la stânga noastră ridicând în sus o copiliţă ca de cinci sau şase ani, care plângea grozav şi da din mâini şi din picioare: părea apucată de spasme. Omul îşi deschise drum până la carul acelor domni; unul din ei se plecă spre el, şi omul îi zise:
— Fiţi buni, vă rog, şi luaţi pe această copilă, care s-a rătă-cit de mama sa; ţineţi-o în braţe, nu cred să fie departe, săr-mana femeie, şi ar vedea-o mai lesne ţinută în sus; nu ştiu să fie un mijloc mai bun decât acesta!
Domnul luă copila în braţe; toţi ceilalţi încetară de a cân-ta. Fetiţa ţipa cât putea şi se zvârcolea ca un şarpe. Domnul îşi scoase masca, ca să nu o sperie şi carul merse iarăşi încet înainte.
În acelaşi timp, după cum mi s-a spus, la capătul celălalt al pieţei, o sărmană femeie, pe jumătate nebună, împingând gloata cu coatele, striga:
— Marioaro! Marioaro! Mi-am pierdut copila! Mi-a furat-o cineva! Mi-a înăbuşit-o!
De un sfert de ceas, biata femeie dispera în chipul aces-ta, alergând când în dreapta, când în stânga, îmbulzită în mijlocul gloatei, care cu greu putea să-i facă drum.
Domnul ţinea mereu fetiţa In braţe strângând-o la piept. Micul cap al copilei se pierdea în panglicele şi dantelele ja-boului. El se uita pretutindeni în jurul pieţii cu nădejdea să zărească pe mama ei, şi încerca totodată să o liniştească. Mi-titica, neputând să înţeleagă unde se afla, îşi pusese mâinile peste ochi şi plângea de ţi se rupea inima.
Domnul era mişcat adând. Ceilalţi dădeau fetiţei cofeturi şi portocale, dar ea îi respingea şi plângea şi mai tare.
— Căutaţi pe mama copilei! striga domnul, către popor. Căutaţi pe mama ei!
Toţi începură să se uite în dreapta şi în stânga, dar mama nu se ivea nicăieri. În sfârşit, la o mică depărtare de strada Romei, o femeie se repezi spre car. Ah! N-am s-o uit niciodată! Nu mai părea o fiinţă omenească: părul îi căzuse pe spate, chipul îi era galben şi hainele rupte. Văzându-şi fetiţa, ea scoase un ţipăt, care nu se putea înţelege dacă era de bucurie, de spaimă sau de mânie; şi voind să-şi apuce îndată copila, întinse nişte mâini care în nervozitatea lor păreau gheare. Carul se opri.
— Iat-o! îi zise domnul, întinzându-i fetiţa, după ce o sărută.
Mama o strânse la piept cu o dragoste nespusă. Una din mânuţele fetiţei rămase câteva momente în mâna domnului, care scoţându-şi din deget un inel de aur, cu un frumos şi mare briliant, îl puse repede în degetul copilei şi îi zise:
— Ţine, fie acest inel, zestrea ta!
Mama rămase înmărmurită, dar mulţimea izbucni în aplauze. Domnul îşi puse masca pe ochi, tovarăşii începură iarăşi să cânte şi carul porni încetişor în mijlocul strigătelor! Bravo! Vivat! Trăiască generozitatea!

Copii orbi.
Joi, 23.

Profesorul este bolnav şi îl înlocuieşte cel dintr-a IV-a, care a fost la institutul de copii orbi.
Profesorul acesta este cel mai bătrân dintre toţi: are părul alb ca lâna; iar glasul, ca un vers duios şi foarte plăcut. Ce de lucruri ştie!
Abia a intrat în clasă şi văzând pe un băiat legat la ochi, se apropie de bancă şi-l întrebă ce are.
— Păstrează-ţi ochii, copile! îi zise.
Derossi îl întrebă:
— Adevărat, domnule, că aţi fost profesor la şcoala copiilor orbi?
— Da, şi în curs de mai mulţi ani! răspunse el.
Derossi îl rugă foarte mult, să ne povestească ceva despre copiii orbi.
Profesorul se întoarse la catedră.
Coretti întrebă:
— Institutul orbilor nu e în strada Nizza?
— Voi, spuneţi orbilor, zise profesorul, aşa cum aţi zice bolnavilor sau săracilor. Dar pricepeţi voi bine înţelesul acestui groaznic cuvânt? Ia gândiţi-vă puţin. Orb! Să nu vezi niciodată nimic! Să nu deosebeşti ziua de noapte, să nu vezi nici cerul, nici soarele, nici pe părinţii tăi, nimic din tot ce ne înconjoară şi pe ce punem mâna! Să fii necontenit cufundat într-un întuneric veşnic şi ca îngropat în fundul pământului! Ia încercaţi să închideţi ochii şi gândiţi-vă ce ar fi dacă v-ar osândi cineva să rămâneţi tot aşa! Aţi fi îndată cuprinşi de spaimă şi vi s-ar părea cu neputinţă să răbdaţi această stare! Aţi începe să strigaţi crezând că înnebuniţi sau muriţi.
Şi cu toate acestea… bieţii copiii! Când intri pentru prima oară în Institutul orbilor, în timpul recreaţiei, şi îi auzi cân-tând din vioară, din flaut, vorbind tare şi râzând; când îi vezi urcând şi coborând scările sprinteni şi tot fuga, ocolind dormitoarele singuri şi fără a fi călăuziţi, n-ai crede niciodată că acei nenorociţi nu văd. Trebuie să-i observi bine. Sunt printre ei tineri de şaisprezece, chiar de optsprezece ani, voinici şi veseli, care rabdă orbia cu oarecare uşurinţă, ba chiar şi cu semeţie. Dar se înţelege din expresia severă şi mândră a chipurilor lor, cât au suferit înainte de a se fi de-prins cu o atare nenorocire. Sunt alţii cu chipurile palide şi blânde în care se vede o răbdare foarte mâhnită, şi se înţe-lege că trebuie să plângă foarte mult în taină. Ah! Gândiţi-vă că poate mulţi din ei şi-au pierdut vederea în câteva zile; că alţii au pierdut-o după mulţi ani de suferinţe, după multe operaţii chirurgicale foarte dureroase; că mulţi s-au născut aşa, într-o noapte care n-a avut niciodată zori de zi, că au in-trat în lume ca într-o prăpastie nemărginită şi că nu ştiu nici măcar cum este chipul omenesc! Gândiţi-vă la ceea ce tre-buie să fi suferit comparându-se cu aceea care văd, întrebându-se pe ei însuşi:
— N-avem nici o vină, de ce oare atâta deosebire între noi? Eu, care am stat mai mulţi ani printre ei, când îmi aduc aminte de acea clasă, de toţi acei ochi închişi pentru tot-deauna, de toate acele lumini stinse, fără privire şi fără viaţă… şi mă uit apoi la voi, îmi pare cu neputinţă să nu vă credeţi fericiţi. Gândiţi-vă, sunt aproape douăzeci şi şase de mii de orbi în Italia. Douăzeci şi şase de mii de oameni, care nu văd lumina zilei: Înţelegeţi? O armată căreia i-ar trebui patru ceasuri ca să treacă pe sub ferestrele noastre!
Profesorul emoţionat, tăcu. Nu se auzea nici o suflare în toată clasa. Derossi întrebă dacă este adevărat că orbii au pipăit mai fin, mai simţitor decât noi.
Profesorul răspunse:
— Da, aşa e! Toate celelalte simţuri se desăvârşesc la ei, tocmai pentru că, fiind siliţi să înlocuiască simţul vederii, celelalte sunt mai mult şi mai bine dezvoltate decât simţurile acelora care văd. Dimineaţa, prin dormitoare, unul întreabă pe celălalt:
— A răsărit soarele? Şi cel ce este mai sprinten, aleargă iute şi îşi ridică mâinile în sus, ca să simtă dacă razele soa-relui încălzesc aerul şi aleargă îndată, ca să aducă vesela ştire că:
A răsărit soarele!
Ei îşi închipuiesc statura unui om după sunetul glasului. Noi judecăm despre inima cuiva după privire; ei, după glas. Îşi amintesc vocea unui om după mulţi ani. Ei pricep că se află mai mulţi într-o odaie, chiar când vorbeşte numai unul. Cu pipăitul, ei înţeleg dacă o lingură este de tot curată, sau nu prea. Fetele deosebesc lâna vopsită de cea nevopsită. Trecând pe uliţă, ei cunosc mai toate prăvăliile după miros, chiar pe cele unde nouă ni s-ar părea că nu este un miros. Ei aruncă sfârleaza şi după vâjâit se duc drept la ea, ca s-o ridice, fără să greşească.
Aleargă după cercuri, se joacă şi cu popice, sau pe frân-ghie, ca şi copiii care văd. Culeg chiar micşunele, fac rogojini şi coşuleţe, împletind paie de diferite culori foarte iute şi bine, atât de fin este pipăitul lor. Pipăitul este văzul lor; cea mai mare plăcere a lor este să ghicească făptura lucrurilor după pipăit.
Oricine se simte mişcat, când îi vede la muzeul indus-trial; acolo li se permite să pună mâna pe orice. Cu ce plă-cere apucă ei în mână corpurile ca să vadă din ce sunt fă-cute! Ei numesc pipăitul vedere.
Garffi întrerupse pe profesor, ca să-l întrebe dacă este adevărat că bieţii orbi învaţă să socotească mai lesne decât ceilalţi.
Profesorul răspunse:
— Da, aşa e: ei învaţă să socotească şi să citească. Au cărţi făcute în scopul acesta cu litere scoase în relief. Ei le pipăie, le cunosc şi ajung să citească destul de iute. E curios lucru, să-i vezi cum se roşesc când fac câte o greşeală. Învaţă chiar să scrie, dar scriu fără cerneală, pe o hârtie groasă şi tare cu o mică sulă, cu care fac înţepături adânci, mai mult sau mai puţin grămădite, după un alfabet deosebit, al lor. Acele înţe-pături cu vârful sulei ies în relief pe partea cealaltă, aşa că, întorcând foaia şi trecând uşor degetele peste acele vârfuri, ei pot să citească ce au scris şi chiar cele ce scriu alţii. În acest chip, ei îşi fac compoziţiile şi îşi scriu scrisori. Tot aşa scriu şi numele; ei socotesc în gând lesne şi repede căci nu sunt distraţi ca noi prin vederea lucrurilor ce ne înconjoară.
Nu puteţi să vă închipuiţi cât le place să asculte când le citeşte cineva; cum bagă de seamă şi cum îşi amintesc de toate; cum discută între ei, chiar cei mici, chestiuni de isto-rie şi de limbă; stau câte patru sau cinci în aceeaşi bancă, şi fără să se întoarcă unul către altul, cel dintâi vorbeşte cu al treilea, al doilea cu al patrulea, tare şi toţi deodată, fără ca să piardă un singur cuvânt, aşa este de subtil auzul lor. Ei dau examenelor mai multă importanţă decât voi, vă asigur, şi iubesc pe profesorii lor mult mai mult decât voi. Recunosc pe profesor după pas. Înţeleg dacă este vesel sau mânios, să-nătos sau bolnav, numai din auzul unui singur cuvânt. Ei ţin foarte mult ca profesorul să le dea mâna, când îi laudă, ca să poată şi ei, la rândul lor să-i arate recunoştinţa, strângându-i mâna.
Se iubesc între ei şi sunt buni camarazi. În timpul recrea-ţiei se strâng în grupuri, totdeauna aceiaşi. În şcoala de fete, grupele se formează mai ales din acelea care învaţă acelaşi instrument, adică pianistele, vioristele, stau între ele şi nu se despart niciodată.
Orbii sunt foarte statornici în iubirea lor. Pentru ei, prie-tenia este o mare mângâiere. Se judecă între ei cu multă dreptate, căci au o adâncă pricepere despre rău şi bine, şi nimeni nu se simte mai mişcat decât ei, când li se povesteşte vreun fapt generos şi măreţ.
— Le place muzica? Cântă bine? întrebă Votini.
— Muzica le place cu deosebire şi au mult talent, răspunse profesorul.
Muzica este bucuria, viaţa lor.
Copilaşii orbi, care intră în institut, sunt în stare să stea nemişcaţi în picioare ceasuri întregi, ca să asculte la muzică. O învaţă foarte lesne şi cântă cu patimă. Când un profesor zice unuia dintre ei, că n-are aptitudini pentru muzică, acela se simte umilit şi totuşi se pune pe o învăţătură straşnică.
Dacă aţi auzit voi, ce muzică frumoasă se face la ei! Dacă aţi vedea cum cântă cu fruntea ridicată, cu zâmbetul pe bu-ze, aprinşi la faţă, tremurând de emoţie, uimiţi la auzul ace-lei armonii, care luminează întunericul ce-i înconjoară: aţi înţelege că muzica este o dulce mângâiere, o mângâiere ce-rească pentru ei. Ce bucurie pe ei, săracii, când le zice profesorul:
— Tu ai să te faci un artist! Acela dintre ei, care are mai mult talent pentru muzică, care este cel dintâi la clavir sau la vioară, este privit de ceilalţi ca un rege şi toţi au pentru el un fel de respect. Când se iveşte vreo neînţelegere între doi, se duc la el, ca să-i judece. Când doi prieteni se ceartă, el îi împacă. Cei mai mici, cărora el le dă lecţii de muzică, îl privesc ca pe un tată. Înainte de a se culca, toţi se duc să-i ureze noapte bună.
Cea mai mare plăcere a lor este să vorbească despre mu-zică. Chiar în pat, târziu, cât de somnoroşi ar fi, ei tot mai vorbesc: de orchestre, de opere, de apariţii.
Nici o pedeapsă nu poate să fie mai aspră pentru ei decât aceea de a-i opri de la citire sau de la lecţia de muzică; aceas-tă pedeapsă îi mâhneşte aşa de adânc, încât nimeni n-are cruzimea să le-o impună; putem să zicem că muzica este pentru inima lor, ceea ce lumina zilei este pentru ochii noştri.
— Are voie să meargă cineva, să-i vadă? întrebă Derossi, pe profesor.
— Da, are, răspunse profesorul; însă nu vă povăţuiesc să mergeţi acum la ei; mai târziu, când veţi fi mai mari, când veţi fi în stare să pricepeţi grozava lor nenorocire şi să simţiţi toată compătimirea ce ei merită! Este o privelişte foarte tristă! Închipuiţi-vâ nişte copii, care stau cu faţa nemişcată la o fereastră deschisă, ca să se bucure de aerul cu-rat, ca şi cum ar privi livezile verzi şi frumoase, munţii albaş-tri pe care îi vedeţi voi… şi când te gândeşti că nu văd nimic! Că nu vor vedea niciodată acea nespusă frumuseţe, ţi se strânge inima! Cel puţin, orbii din naştere, care n-au văzut niciodată lumea, aceia n-au nici o părere de rău, căci nu-şi pot închipui lucrurile cum sunt; de aceea nu ai aşa mare milă. Dar sunt şi copii orbi de curând, care-şi amintesc încă totul, care înţeleg bine tot ce au pierdut, şi aceştia au îndoita durere de a simţi că li se întunecă în minte, încetul cu încetul, pe zi ce trece imaginile cele mai scumpe, de a simţi că pier în amintirea lor fiinţele cele mai dragi! Unul din co-piii aceştia îmi spunea într-o zi cu o nespusă tristeţe:
“Aş dori să capăt numai un minut văzul de odinioară, ca să mai văd o dată chipul mamei pe care nu mi-l mai amin-tesc!” Şi când mamele lor se duc să-i vadă, ei le pipăie obra-zul cu mâinile, le pipăie bine pe frunte, pe bărbie, pe urechi, ca să-şi închipuie cum sunt; le strigă pe nume de mai multe ori, ca şi cum le-ar ruga să li se arate încă o dată.
De acolo ies plângând chiar şi oamenii haini la suflet. Când ieşim de acolo, ni se pare că suntem o excepţie, şi vă-zând casele, cerul şi lumea, ne folosim de o favoare nemeri-tată! Sunt încredinţt că oricare dintre voi, ieşind de acolo ar da bucuros o mică rază din lumina ochilor săi, ca să stră-lucească în ochii acelor sărmani copii, pentru care soarele nu are lumină şi mama lor nu are chip.

Profesorul bolnav.
Sâmbătă, 25.

Ieri seară, după ce am ieşit de la şcoală, m-am dus să văd pe profesorul meu, care e bolnav. S-a îmbolnăvit de prea multă muncă. Cinci ceasuri de lecţii pe zi, o oră de lecţii de gimnastică şi încă două ceasuri de lecţii seara la meşte-şugari; asta înseamnă să dormi puţin, să mănânci pe apucate şi să te frămânţi de dimineaţă până seara! Şi-a prăpădit sănă-tatea. Bine zice mama.
Mama mă aştepta în gang: eu urcai scările singur şi întâlnii pe profesorul cu barba neagră, Coatti, cel care spe-rie pe toţi şi nu pedepseşte pe nimeni; el se uita la mine cu ochi mari şi se repezea ca un leu, în glumă, dar fără să râdă; eu însă mai râdeam încă pe când sunam clopoţelul, la al pa-trulea etaj; dar îmi trecu pofta de râs, când servitoarea mă introduse într-o odaie sărăcăcioasă, întunecoasă, unde zăcea profesorul meu. Stătea într-un pătuţ de fier; îi crescuse barba. Îşi puse mâna la frunte, ca să vadă mai bine şi zise cu glasul lui cel blând:
— Tu eşti, Enrico?
Eu mă apropiai de pat, el îmi puse mâna pe umăr şi-mi zise:
— Bravo, băiete! Bine ai făcut că ai venit să vezi pe bietul tău profesor. Uite în ce stare am ajuns! Dar cum mergi cu şcoala? Ce fac camarazi tăi? Ia spune-mi, nu e aşa că toate merg bine şi fără de mine? Nu simţi lipsa mea deloc, ori aţi şi uitat pe bătrânul vostru profesor?
Eu voiam să-i răspund:
— Nu, dar el mă opri, zicându-mi:
— Lasă, drăguţule, ştiu eu că voi mă iubiţi! şi suspină.
Mă uitai la nişte fotografii, ce erau atârnate pe perete.
— Vezi! îmi zise, sunt portretele elevilor mei de douăzeci de ani încoace. Aceşti buni băieţi sunt singura mea mân-gâiere. Când voi muri, lor am să le dau cea din urmă privire a mea; lor, căci cu ei mi-am petrecut viaţa. O să-mi dai şi tu portretul, când vei sfârşi clasele, nu e aşa?
Apoi, luând o por-tocală de pe măscioară, mi-o dete, zicându-mi:
— E un dar de bolnav.
Mă uitam la el şi simţeam că mi se strânge inima; n-aş putea să spun de ce.
— Bagă de seamă, Enrico! reluă el, cred că o să scap, dar dacă voi muri, te sfătuiesc să înveţi cu luare-aminte aritme-tica, fiindcă eşti cam slăbuţ la această materie; sileşte-te, căsneşte-te puţin; totul este să biruieşti cele dintâi greutăţi; ade-seori nu este lipsă de aplicare, e mai mult o închipuire, o idee fixă; ţi se pare că nu poţi. Te înşeli; omul poate multe, când voieşte. Se opri obosit de atâta vorbă.
M-au prins frigurile, şopti el, încetinel, sunt aproape dus pe jumătate, ştii! Adu-ţi aminte de aritmetică, sileşte-te; de nu reuşeşti întâia dată, încearcă iarăşi, şi astfel mereu. Încetul cu încetul, cu răbdare şi fără să-ţi frămânţi capul, înainte cu bărbăţie şi vei izbuti; ţi-o spun eu. Acum du-te, drăguţule! Salută pe mama. Cu voia lui Dumnezeu ne vom revedea la şcoală, şi de nu, adu-ţi aminte câteodată de profesorul tău din clasa a III-a.
La aceste cuvinte îmi veni să plâng.
— Apleacă-ţi capul! îmi zise.
Mă aplecai pe căpătâiul lui; el mă sărută pe frunte şi adăugă:
— Du-te fiul meu, şi Dumnezeu să te ţină!
După aceea se întoarse cu faţa spre perete; iar eu, înecat de emoţie, mă repezii jos, pe scări, căci simţeam nevoia de a o îmbrăţişa pe mama mea.

Pe stradă.
Sâmbătă, 25.

Aseară mă uitam la tine de pe fereastră, când te întorceai de la profesorul tău. Te-ai lovit de o femeie. Bagă de seamă cum mergi pe stradă. Şi acolo sunt datorii de îndeplinit. Da-că-ţi măsori paşii şi mişcările într-o casă particulară, de ce n-ai face tot aşa şi pe stradă, care e casa tuturor? Adu-ţi amin-te, Enrico! De câte ori întâlneşti: vreun moşneag, vreun să-rac, vreo femeie cu un copil în braţe, vreun olog cu cârjele la subţioară, pe un om încovoiat sub o povară, o familie în doliu, fă-le loc cu respect. Trebuie să respectăm: bătrâneţea, sărăcia, dragostea maternă, boala, infirmitatea, oboseala şi moartea. De câte ori vezi pe cineva în primejdie de a fi călcat de o trăsură, dă-l la o parte dacă e un copil, înştiinţează-l da-că e un om mare.
Când vezi pe un copil singur şi plângând, întreabă-l înda-tă ce are? Ridică toiagul bătrânului, dacă-i cade. De vezi doi copii bătându-se, desparte-i; iar de sunt oameni mari, depăr-tează-te, ca să nu fii faţă la priveliştea unei furii dobitoceşti, care înăspreşte şi supără inima. Când trece un om în lanţuri între doi jandarmi, nu adăuga curiozitatea ta crudei curio-zităţi a poporului, căci s-ar putea ca acel nenorocit să fie ne-vinovat. Când trece un pat de ambulanţă, care duce pe un bolnav, sau poate chiar pe un om ce moare, când întâlneşti un convoi funebru: nu mai râde şi nu mai vorbi cu tovarăşul tău; gândeşte-te că odată cu ei trece restriştea şi milostenia omenească. Prefă-te că nu vezi sluţenia dezgustătoare a alto-ra; stinge totdeauna chibritul aprins ce-l găseşti în drumul tău, căci ar putea să primejduiască viaţa cuiva. Răspunde totdeauna cu voie bună trecătorului care-ţi cere să-i arăţi calea. Să nu râzi niciodată în faţa nimănui, să nu alergi şi să nu strigi fără trebuinţă: respectă strada.
Creşterea unui popor se judecă mai înainte de toate din purtarea sa pe stradă. Unde vei găsi mojicie pe străzi, o vei găsi şi în case. Observă cu băgare de seamă străzile oraşului în care trăieşti. Dacă mâine ai fi azvârlit de soartă departe de oraşul tău, ai fi foarte mulţumit, dacă l-ai avea bine înfăţişat în minte, ca să-l poţi străbate cu gândul.
Iubitul tău oraş, mica ta patrie, leagănul copilăriei tale, acela care a fost atâţia ani singura ta lume, unde ai avut cele dintâi impresii, unde ţi-ai deschis mintea la cele dintâi cu-getări, unde ai găsit cei dintâi prieteni: iubeşte-l, căci el te-a învăţat, te-a desfătat, te-a ocrotit. Iubeşte-l şi, când vei auzi că-l vorbeşte cineva de rău, apără-l.
Tatăl tău.