Era da aspettarsela: Franti, cacciato dal Direttore volle vendicarsi, e aspettò Stardi a una cantonata, dopo l’uscita della scuola, quand’egli passa con sua sorella, che va a prendere ogni giorno a un istituto di via Dora Grossa. Mia sorella Silvia, uscendo dalla sua sezione, vide tutto e tornò a casa piena di spavento. Ecco quello che accadde. Franti, col suo berretto di tela cerata schiacciato sur un orecchio, corse in punta di piedi dietro di Stardi, e per provocarlo, diede una strappata alla treccia di sua sorella, una strappata così forte che quasi la gittò in terra riversa. La ragazzina mise un grido, suo fratello si voltò. Franti, che è molto più alto e più forte di Stardi pensava: – O non rifiaterà, o gli darò le croste. – Ma Stardi non stette a pensare, e così piccolo e tozzo com’è, si lanciò d’un salto su quel grandiglione, e cominciò a mescergli fior di pugni. Non ce ne poteva però, e ne toccava più di quel che ne desse. Nella strada non c’eran che ragazze, nessuno poteva separarli. Franti lo buttò in terra; ma quegli su subito, e addosso daccapo, e Franti picchia come sur un uscio: in un momento gli strappò mezz’orecchia, gli ammaccò un occhio, gli fece uscir sangue dal naso. Ma Stardi duro; ruggiva: – M’ammazzerai, ma te la fò pagare. – E Franti giù, calci e ceffoni, e Stardi sotto, a capate e a pedate. Una donna gridò dalla finestra: – Bravo il piccolo! – Altre dicevano: – È un ragazzo che difende sua sorella. – Coraggio! Dagliele sode. – E gridavano a Franti: – Prepotente, vigliaccone. – Ma Franti pure s’era inferocito, fece gambetta, Stardi cadde, ed egli addosso: – Arrenditi! – No! – Arrenditi! – No! – e d’un guizzo Stardi si rimise in piedi, avvinghiò Franti alla vita e con uno sforzo furioso lo stramazzò sul selciato e gli cascò con un ginocchio sul petto. – Ah! l’infame che ha il coltello! – gridò un uomo accorrendo per disarmare Franti. Ma già Stardi, fuori di sé, gli aveva afferrato il braccio con due mani e dato al pugno un tal morso, che il coltello gli era cascato, e la mano gli sanguinava. Altri intanto erano accorsi, li divisero, li rialzarono; Franti se la dette a gambe, malconcio; e Stardi rimase là, graffiato in viso, con l’occhio pesto, – ma vincitore, – accanto alla sorella che piangeva, mentre alcune ragazze raccoglievano i libri e i quaderni sparpagliati per la strada. – Bravo il piccolo, – dicevano intorno, – che ha difeso sua sorella! – Ma Stardi, che si dava più pensiero del suo zaino che della sua vittoria, si mise subito a esaminare uno per uno i libri e i quaderni, se non c’era nulla di mancante o di guasto, li ripulì con la manica, guardò il pennino, rimise a posto ogni cosa, e poi, tranquillo e serio come sempre, disse a sua sorella: – Andiamo presto, che ci ho un problema di quattro operazioni.

Părinţii elevilor.
Luni, 6.

Mulţi părinţi îşi aşteptau copiii la intrarea şcolii azi di-mineaţă. Între alţii, negustorul de lemne, tatăl lui Coretti, leit fiul său; sprinten, voios, cu mustăţile răsucite şi cu pan-glica decoraţiei la butoniera hainei. Am ajuns să cunosc aproape pe toţi părinţii copiilor, văzându-i atât de des. Vine o bunică ce are o scufiţă albă, cocoşată de bătrână ce e; de o ploua, de o ninge, de o tuna: ea tot vine de patru ori pe zi, să aducă şi să ia pe nepoţelul ei, care este în clasa I inferioară, îi scoate paltonul, i-l pune, îi potriveşte cravata, îl scutură de praf, îl netezeşte, îi ţine caietele. Se vede că n-are alt gând şi că pentru ea, nu e nimic mai frumos pe lume.
Adesea vine şi căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul care umblă în cârje. Şi fiindcă toţi copiii, care trec pe dinaintea lui, mângâie pe băieţel, tatăl întoarce mângâierile şi salutările; nu se întâmplă să uite pe vreunul şi cu cât sunt mai săraci şi mai rău îmbrăcaţi, cu atât îi mângâie mai cu blândeţe.
Câteodată vedem şi lucruri triste. Un domn, care nu mai venea la şcoală de o lună, pentru că îi murise un copilaş trimitea servitoarea să ia pe celălalt. A venit ieri pentru întâia dată şi, revăzând clasa şi camarazii băieţelului său mort, izbucni în lacrimi. Directorul îl luă de braţ şi-l duse în cancelarie.
Mulţi părinţi ştiu pe nume mai pe toţi camarazii copiilor lor. Sunt fete de la şcoala vecină şi elevi din gimnaziu, care vin să aştepte pe frăţiorii lor.
Mai e şi un domn bătrân, care a fost colonel şi dacă îi cade vreunui copil un caiet sau un condei pe stradă, el îl ridică. Doamne bine îmbrăcate discută chestiuni de şcoală cu femei din popor, legate la cap şi cu coşul pe braţ. Ele spun:
“Era grea problema de astăzi! Dar mult i-a ţinut azi profesorul la lecţia de gramatică.”
Când se întâmplă să fie vreunul bolnav dintr-o clasă, toţi ştiu; şi când îi e mai bine, toţi se bucură.
Chiar azi dimineaţă, vreo opt sau zece lucrătoare înconjuraseră pe mama lui Crossi, ca să o întrebe despre un copilaş din clasa fratelui meu, care locuieşte în aceeaşi curte cu ea, şi e pe moarte. S-ar zice că şcoala îi face pe toţi prieteni şi deopotrivă.

Numărul 78.
Miercuri, 8.

Am văzut ieri seară ceva întristător. De la o vreme încoa-ce, de câte ori precupeaţa de zarzavaturi, mama lui Crossi, trece pe lângă Derossi, se uită totdeauna la el cu drag. De când Derossi a aflat istoria călimării şi a arestatului cu nr. 78, el iubeşte şi mai mult pe Crossi, băiatul cu părul roşcat şi cu braţul uscat. Îl ajută să-şi facă exerciţiile, să dezlege pro-blemele la şcoală, îi dă hârtie, peniţe şi creioane, în sfârşit îl ajută ca pe un frate; s-ar zice că voieşte să-l despăgubească de nenorocirea ce căzuse pe tatăl său şi de care el nici nu avea idee. Precupeaţa, femeie vrednică, care trăieşte numai pentru copilaşul ei, ştie că mulţumită lui Derossi, băiatul ei merge bine şi a căpătat note bune. Derossi, bogat şi cel din-tâi din clasă, e un rege pentru ea, un sfânt la care se închină.
Nu-şi ridică privirile de pe el, parcă ar voi să-i spună ceva şi nu îndrăzneşte.
În sfârşit, ieri de dimineaţă, prinse inimă şi-l opri dinaintea porţii, zicându-i:
— Iartă-mă, domnişorule, pentru că eşti aşa de bun şi iubeşti pe copilaşul meu, fă-mi plăcerea de a primi acest mic dar de la o biată mamă.
Apoi scoase din coşul de zarzavaturi o cutie de carton albă şi poleită.
Derossi se roşi, nu primi cu nici un preţ şi răspunse cu hotărâre:
— Dă-o copilului dumitale, eu nu primesc nimic!
Femeia rămase ruşinată şi ceru iertare, bolborosind:
— Nu credeam că o să te supăr; sunt numai nişte bomboane.
Dar Derossi refuză iarăşi. Atunci, biata femeie scoase cu sfială din coş o legătură de ridichi şi zise:
— Primeşte cel puţin aceste ridichi, sunt proaspete, să le dai mamei.
Derossi zâmbi şi răspunse:
— Nu! Mulţumesc, nu vreau nimic! O să fac totdeauna ce voi putea pentru Crossi, dar nu pot primi nimic, totuşi îţi mulţumesc!
— Nu te-am supărat? întrebă femeia îngrijorată.
Derossi zise zâmbind iarăşi:
— Nu, nu! şi plecă, pe când femeia, veselă, striga:
— Ce drăguţ băiat! Nici n-am mai văzut vreodată un copil aşa de frumos şi bun!
Părea că s-a sfârşit cu aceasta, dar de unde? Către seară, pe la ora patru, în loc să vină mama sa să-l ia pe Crossi, a venit tatăl său, tot şubred şi trist!
El opri pe Derossi, şi, după felul cum îl privi, pricepu îndată bănuiala ce avea că-i aflase taina. Se uită fix la el şi îi zise cu glas duios şi trist:
— Iubeşti pe fiul meu? De ce îl iubeşti atât de mult?
Derossi se făcu roşu ca focul, ar fi vrut să răspundă: “Îl iubesc pentru că e nefericit; pentru că dumneata chiar ai fost mai mult nefericit decât vinovat, pentru că ţi-ai ispăşit vina cu eroism şi ştiu că eşti un om de treabă.”
Cu toate acestea, nu cuteză, pentru că în fundul inimii îi era cam frică de el şi simţea un fel de dezgust să vorbească aşa cu un om care vărsase sângele altuia şi care stătuse şase ani la închisoare.
Dar bietul om înţelese tot şi şopti tremurând la urechea lui Derossi!
— Iubeşti pe copil, dar nu urăşti, nu dispreţuieşti pe tată; nu e aşa?
— Nu, nu! Din contră! strigă Derossi din toată inima.
Atunci, omul, cu un avânt de bucurie nespusă, întinse braţele ca să-l ia de gât, dar nu îndrăzni şi se mulţumi să-i apuce cu mâna un cârlionţ bălai, apoi lăsându-l, duse mâna la gură şi o sărută, uitându-se la Derossi cu ochii plini de lacrimi, ca şi cum ar fi voit să-i spună că sărutarea aceea era pentru el.
După aceea îşi luă copilul de mână şi se depărtă încetinel.

Copilaşul mort.
Luni, 13.

Copilaşul care locuia în curtea precupeţei a murit. Profe-soara Delcati a venit sâmbătă seara foarte mâhnită, pentru ca să înştiinţeze pe profesorul nostru, şi îndată, Garrone şi Coretti propuseră să ducă ei coşciugul. Era un copil drăgă-laş şi sârguitor. Săptămâna trecută obţinuse medalia.
Iubea mult pe fratele meu, care era într-o clasă cu el; îi dăduse o puşculiţă spartă. Mama îl mângâia totdeauna, când îl întâlnea. El purta o căciuliţă vărgată cu roşu. Tatăl său e hamal la gară. Ieri seară, duminică, la ora patru şi jumătate, ne-am dus la el, acasă, ca să-i însoţim până la biserică. Fami-lia lui locuieşte în etajul de jos. Mulţi copii din clasa lui veniseră cu mamele lor şi aşteptau în curte; erau şi vreo cinci profesoare, câţiva vecini, toţi cu lumânările aprinse în mână. Domnişoara Delcati şi o altă profesoară, intraseră în casă; le vedeam pe fereastră cum plângeau. Auzeam şi pe mama copilului cum plângea în hohote. Mamele mai multor camarazi de şcoală ai micului mort aduseseră câte o coroa-nă de flori. La cinci punct pornirăm. Înainte mergea un băiat care ducea crucea; după el preotul; apoi coşciugul, un coş-ciug mititel, sărăcuţul, acoperit cu postav negru, care abia se zărea sub coroane şi flori.
Agăţaseră pe o parte a coşciugului medalia şi trei men-ţiuni onorabile, pe care copilul le obţinuse în anul trecut.
Garrone, Coretti şi alţi doi băieţi din curtea lui, duceau coşciugul, domnişoara Delcati urma convoiul, plângând ca şi cum copilul ar fi fost al ei.
În urma ei veneau celelalte profesoare, apoi şcolarii. Unii dintre aceştia, foarte mici, erau duşi de mână de mamele lor; iar în mâna cealaltă aveau buchetele de micşunele: micuţii se uitau nedumeriţi la coşciug! Auzii pe unul zicând:
— Mamă dragă, n-o să mai vină acum la şcoală?
Când coşciugul ieşi pe poartă, un ţipăt sfâşietor se auzi de la fereastră! Era mama copilaşului, dar îndată prietenii o traseră înăuntru.
Cum ieşirăm pe stradă întâlnirăm nişte şcolari de la un gimnaziu, care treceau doi câte doi, şi îndată ce zăriră coşciugul şi pe profesoare, îşi scoaseră şepcile.
Mititelul s-a dus să doarmă pe veci cu medalia lui; n-o să-l mai vedem niciodată cu căciulţa lui vărgată cu roşu, care îi şedea aşa de bine!
Era sănătos! În patru zile s-a îmbolnăvit şi a murit! În ziua din urmă încerca să se scoale ca să-şi facă lecţia de intuiţie şi voi să ţină medalia pe pat de frică să nu i-o ia cineva.
Nu te teme, drag copil, n-o să ţi-o mai ia nimeni! Adio, drăguţule! O să ne aducem totdeauna aminte de tine la şcoală. Dormi în pace, micuţule!

Ajunul lui 14 martie.

Azi am avut o zi mai veselă decât cea de ieri! Treisprezece martie, ajunul împărţirii premiilor la teatrul Victor Emanuel, serbarea cea mai mare şi cea mai frumoasă din fiecare an. De astă dată băieţii care trebuiau să meargă pe scenă, ca să dea lista de premii domnilor care le împart, n-au fost traşi la sorţi, ci au fost aleşi.
Directorul intră azi în şcoală după rugăciune şi ne zise:
— Băieţi, vă aduc o veste bună! pe urmă strigă: Coraci! Vrei să fii tu, mâine, unul dintre acei care dau lista de premii autorităţilor, la teatru?
Calabrezul răspunse că da!
— Foarte bine! zise directorul. Astfel o să avem şi un re-prezentant al Calabriei. Ce frumos o să fie! Primăria a voit ca acei zece sau doisprezece băieţi care prezintă cărţile şi co-roanele, să fie băieţi din toate unghiurile Italiei, adunaţi din toate şcolile publice din Turin. Avem douăzeci de şcoli pri-mare şi cinci divizionare: 7.000 de elevi. Într-un număr aşa de mare n-a fost greu de găsit câte un băiat din fiecare pro-vincie a Italiei. În şcoala Torquato tasso s-au aflat doi repre-zentanţi ai insulelor italiene: un sard şi un sicilian, şcoala Boncompagni ne-a dat un florentin, fiul unui sculptor. În şcoala Tbaseo, s-a aflat un roman, născut chiar în Roma; pe urmă ne-a fost lesne să găsim: veneţieni, lombarzi şi roma-nioli. În şcoala Monsivo am găsit un napolitan, fiul unui ofi-ţer, şi de aici dăm un zdravăn şi bun calabrez: pe tine Coraci. Adăugând pe piemontezul, se împlineşte numărul de doisprezece.
E frumos, nu e aşa? Veţi primi premii din mâna fraţilor voştri din toate părţile Italiei. Băgaţi de seamă! O să apară pe scenă toţi deodată, primiţi-i cu aplauze. Sunt copii, dar îşi re-prezintă ţara ca şi cum ar fi bărbaţi: un mic steag tricolor e tot simbolul Italiei, ca şi unul mare! Înţelegeţi! Aşadar aplaudaţi-i din inimă. Arătaţi că şi inimioarele voastre se aprind, se înflăcărează în faţa sfintei icoane a Patriei!
După ce ne rosti acestea, directorul plecă şi profesorul spuse zâmbind:
— Aşadar, Coraci, iată-te deputatul Calabriei!
Toţi băturăm din palme râzând şi, când ajunserăm în stradă, înconjurarăm pe Coraci şi-l ridicarăm pe sus în triumf, strigând: Trăiască deputatul Calabriei! Negreşit în glumă, nu în bătaie de joc; mai mult ca să-l sărbătorim, căci e un băiat de inimă, pe care toţi îl iubim.
El râdea. Îl duserăm aşa până în colţul străzii, unde ne întâlnirăm cu un domn oacheş, care începu şi el să râdă. Calabrezul strigă:
— Tata!
Atunci, şcolarii deteră pe copil în braţele tatălui său şi toţi se răspândiră, fiecare încotro îi era drumul.

Împărţirea premiilor.
Martie, 14.

Pe la ora două, teatrul cel mare era înţesat de lume: stalurile, lojile, galeria şi scena. Se vedeau o mulţime de capete şi mâini: o fâlfâitură de pene, de panglici, de cârlionţi; un murmur zgomotos şi neîntrerupt, care te înveselea.
Tot teatrul era împodobit cu draperii de postav în culorile naţionale: roşu, alb şi verde. Se făcuseră două scări la scenă: una în dreapta, ca să urce premianţii şi una în stânga, ca să coboare. În faţa scenei era un şir de fotolii roşii şi de spatele celui din mijloc era atârnată o cunună de foi de aur. Fundul scenei era împodobit cu un trofeu de steaguri naţionale. De o parte era aşezată o masă, acoperită cu postav verde, pe care erau rânduite toate cărţile de premii, legate cu panglici tricolore.
Muzica militară se afla în locul orchestrei.
Profesorilor şi profesoarelor li se opriseră galeria de pe scenă, din dreapta. Băncile de la parter erau înţesate de o sumedenie de copii, care trebuiau să cânte şi ţineau caietele de muzică în mână. În fundul parterului şi jur împrejur erau profesori şi profesoare care rânduiau pe premianţi, pe care părinţii îi reţineau încă, spre a le potrivi cravata şi a le netezi părul.
Abia intrai cu părinţii mei în lojă şi văzui pe profesoara cu pană albastră, veselă ca totdeauna; alături de ea profesoara frăţiorului meu şi măicuţa călugăriţă, îmbrăcată tot în negru, precum şi buna mea profesoară din clasa I inferioară. Era aşa de palidă, biata femeie, şi tuşea aşa de tare încât răsuna tot teatrul.
La parter zării îndată chipul cel plăcut al lui Garrone, şi lângă el căpşorul bolnav al lui Nelli, care se lipea cât putea de el. Ceva mai departe văzui pe Garrofi cu nasul lui de cu-cuvea; el se silea să strângă listele de premianţi, tipărite, şi îşi făcuse chiar un pachet mare. Cine ştie ce negoţ vroia să facă el cu ele! O să aflu eu, mâine. Lângă uşă era negustorul de lemne cu soţia sa: amândoi îmbrăcaţi de sărbătoare. Ei stăteau lângă fiul lor, Coretti, care urma să capete premiul al treilea. Mă crucii când văzui că nu mai avea căciuliţa de blană de pisică şi flaneluţa cafenie; de astă dată era îmbrăcat ca un domnişor.
Am zărit şi pe Votini cu un guler mare de dantelă, dar se făcu foarte curând nevăzut. Într-o avanscenă, plină de lume, era şi căpitanul de artilerie, tatăl lui Robetti, băiatul acela care a scăpat pe un copilaş de sub roţile omnibuzului, şi care umblă în cârje.
La două punct, muzica începu să cânte şi pe scăriţa din dreapta se suiră: primarul, prefectul, inspectorul, revizorul şcolar şi alţi domni, toţi îmbrăcaţi în negru. Ei se aşezară pe fotoliile din faţa scenei. Muzica încetă de a cânta. Directorul corurilor înaintă către scenă cu o baghetă în mână, şi la un semn al său, toţi copiii de la parter se ridicară în picioare; la un al doilea semn, începură să cânte. Erau 700 care cântau un cântec frumos; 700 de glasuri de copii cântând împreună; ce frumos e! Toţi ascultau nemişcaţi: era un cântec dulce şi lin care semăna cu un cântec bisericesc.
Când încetară de a cânta, lumea aplaudă; apoi se făcu tăcere.
Împărţirea premiilor trebuia să înceapă. Profesorul meu de clasa a II-a, cel cu părul roşu, ciufulit şi cu ochii vii, înaintară ca să strige numele premianţilor.
Se aşteptă cu nerăbdare să sosească cei doisprezece băieţi care trebuiau să dea cărţile de premii primarului ca să le împartă.
Ziarele publicaseră încă din ajun că o să fie reprezentanţi ai tuturor provinciilor italiene; de aceea lumea era nerăb-dătoare şi se uita mereu spre partea de unde trebuiau să intre; până şi primarul şi ceilalţi domni se uitau neclintit într-acolo. Tot teatrul tăcea…
Deodată sosiră micii deputaţi, cu paşi grăbiţi, până la scenă. Aici rămaseră înşiraţi, toţi doisprezece, privind publi-cul cu chipuri vesele.
Trei mii de oameni săriră în sus înţr-un avânt şi izbucniră în aplauze, care răsunară ca bubuitul tunetului. Băieţii răma-seră o clipă uimiţi.
Recunoscui îndată pe calabrezul, îmbrăcat în negru, ca întotdeauna. Un membru din consiliul municipal, care era în loja noastră, îi cunoştea pe toţi şi îi arăta mamei.
— Bălăiorul acela e reprezentantul Veneţiei; Romanul e acela înalt, cu părul cârlionţat.
Vreo doi-trei erau îmbrăcaţi ca nişte copii de oameni avuţi; ceilalţi erau copii de meşteşugari, însă toţi erau îmbrăcaţi cu îngrijire şi curaţi. Florentinul era cel mai mic din toţi şi purta un brâu albastru. Trecură toţi pe dinaintea primarului, care îi sărută pe frunte, pe când un domn, care se afla lângă dânsul, enumera provinciile: Florenţa, Neapolo, Bolonia, Palermo…
Şi de câte ori trecea vreunul, tot teatrul bătea din palme. Pe urmă se îndreptară cu toţii spre masa cea verde, ca să ia premiile; iar profesorul începu să citească lista, şcolile, clasele şi numele. Premianţii se suiră pe scară şi defilarea începu. Deabia se urcară cei dintâi şi se auzi dintre culise o muzică de violine, foarte uşoară şi dulce, care nu încetă cât ţinu defilarea. Era o melodie lină şi egală, aşa de plăcută încât părea o şoaptă de glasuri blânde, glasurile tuturor mamelor, ale profesorilor şi ale profesoarelor care împreună dădeau sfaturi şi dojeni drăgăstoase.
Premianţii treceau unul după altul pe dinaintea domnilor care le împărţeau premiile. Aceştia spuneau câte o vorbă fiecăruia şi pe cei mai mici îi mângâiau.
Băieţii din parter şi din galerii băteau din palme de câte ori trecea unul mititel de tot, sau care se vedea după haine că e sărac.
Treceau cei din clasa a II-a inferioară, care, odată ce ajun-geau acolo, rămâneau încremeniţi, neştiind încotro să apu-ce. Atunci toată lumea râdea cu poftă. Trecu unul abia de trei palme, cu zulufii prinşi cu o panglică roză. De mic ce era, abia putea să umble sărăcuţul; se împiedică de covor şi căzu. Prefectul îl ridică şi toţi aplaudară râzând. Un altul căzu de-a berbeleacul pe scări, când cobora cu mâinile în-cărcate de cărţi; plânse puţin, dar nu se lovise nicăieri. Tre-ceau de toate felurile: chipuri de ştrengăruşi, feţe speriate, alţii ca vişinile, mititei bucălaţi, care râdeau la toţi. Cum se întorceau la parter, părinţii îi îmbrăţişau şi plecau cu ei.
Dar îmi plăcu şi mai mult când veni rândul şcolii noastre; trecură mulţi pe care îi cunoşteam.
Mai întâi văzui pe Coretti, vesel şi îmbrăcat din cap până în picioare cu haine noi. Zâmbind, îşi arăta dinţii lui cei fru-moşi, albi ca laptele, şi cu toate acestea, cine ştie câte kilo-grame de lemne cărase dimineaţa. Primarul, dându-i pre-miul, îi puse mâna pe umăr şi îl întrebă ce era semnul roşu de pe frunte. Eu mă uitai la parter, să văd pe tatăl său şi pe mama sa şi băgai de seamă, că-şi puseseră mâna la gură şi râdeau. Apoi trecu Derossi, îmbrăcat ca de obicei, în haine albastre, cu nasturii poleiţi, cu părul său bălai cârlionţat, sprinten, dezgheţat, cu fruntea sus, aşa de frumos, aşa de drăgălaş, încât l-aş fi sărutat.
Toţi domnii voiră să vorbească cu el şi-i strânseră mâna.
Profesorul chemă: ‘’Iuliu Robetti!
Atunci vărzurăm înaintând cu cârjele sale pe micul băiat al căpitanului de artilerie.
Sute de şcolari ştia eroica sa faptă. Vestea se răspândi în sală într-o clipă şi un tunet de aplauze şi de strigăte izbucni de se cutremură tot teatrul. Bărbaţii se sculară în picioare, doamnele ridicau batistele şi bietul băiat se opri în mijlocul scenei zăpăcit şi tremurând.
Primarul îl luă de mână, îl sărută, îi dete premiul, scoase coroana de lauri care era atârnată la spatele fotoliului său şi i-o agăţă de cârje; apoi îl însoţi până la avanscenă, unde se afla căpitanul, şi acesta îl ridică în loje în mijlocul unui strigăt nedescris de “Bravo”! şi de “Să trăiască!” Muzica cânta întruna şi lin, iar băieţii defilau mereu; cei de la şcoala Consolata, mai toţi fii de negustori; cei din şcoala Vanchiglia, copii de meşteşugari; cei din şcoala Boncompagni, mai toţi băieţii de ţărani şi, în sfârşit, cei de la şcoala Razneri, care fu cea din urmă.
Cum se isprăvi, cei 700 băieţi din parter cântară iarăşi un cântec frumos. Apoi, primarul ţinu o cuvântare; după el vorbi inspectorul şi îşi sfârşi discursul prin următoarele cuvinte:
— Copii, să nu ieşiţi de aici fără să mulţumiţi tuturora care se ostenesc aşa de mult pentru voi, care v-au închinat toată inteligenţa, toată inima şi toată activitatea lor. Ei trăiesc şi mor pentru voi: iată-i, şi le arătă galeria profesorilor.
Atunci se sculară toţi băieţii de prin galerii, din bănci şi din parter şi, strigând, întinseră braţele către profesori şi profesoare. Aceştia le răspunseră ridicându-şi pălăriile, fâlfâind batiste-le, toţi în picioare şi foarte mişcaţi de această spontană do-vadă de iubire a elevilor.
Muzica militară cântă un marş, publicul aclamă încă o dată pe cei doisprezece reprezentanţi ai Italiei, care se înfă-ţişară în faţa scenei, ţinându-se de mână, sub o ploaie de flori.

O ceartă.
Luni, 20.

Nu, nu m-am certat azi cu Coretti de necaz că el a luat premiu şi eu nu.
N-am avut necaz pe el, dar nici dreptate n-am avut.
Profesorul îl pusese lângă mine. Eu scriam la caligrafie. Coretti mă împinse cu cotul, mai să scriu o literă pocită şi să şi pătez cu cerneală istorisirea lunară: Sânge Romaniol, pe care trebuia să o copiez în locul Zidăraşului bolnav.
Mă supărai şi-l certai. Coretti îmi răspunse râzând:
— N-am făcut înadins!
Ar fi trebuit să-l cred, fiindcă îl ştiu cât e de bun, dar nu-mi veni la socoteală, că a râs şi mă gândii:
“Acum fiindcă a luat premiu, s-a mândrit!”
Puţin după aceea, ca să mă răzbun, îl împinsei şi eu aşa de tare încât îşi strică foaia pe care scria.
Atunci, mâniat şi aprinzându-se la faţă, îmi zise:
— Tu nu poţi tăgădui că n-ai făcut cu dinadinsul!
Şi ridică mâna ca să dea în mine. Profesorul îl văzu, el se astâmpără, dar spuse:
— Te aştept la ieşire!
Mie nu-mi veni bine; îmi trecuse necazul şi-mi păru rău. Coretti nu făcuse dinadins, o ştiam foarte bine.
Îmi adusei aminte, când îl văzusem la el acasă, cum mun-cea, cum îngrijea de mama sa bolnavă; şi apoi ce mult îl sărbătorisem la mine, acasă, şi ce mult plăcuse el, tati. Ce n-aş fi dat să nu fi rostit cuvinte supărătoare, să nu-i fi făcut mojicia aceea.
Mă gândeam la povaţa ce mi-ar fi dat tata:
“N-ai avut dreptate! Nu! Cere-i iertare.”
Să-i cer iertare? Nu îndrăzneam: mi-era teamă să nu mă înjosesc.
Mă uitam pe sub ochi la Coretti şi îi vedeam flaneluţa descusută pe umeri; cărase pesemne multe lemne.
Simţeam că-l iubesc şi-mi ziceam:
“Haide, fii cu curaj dar vorba: iată-mă! îmi sta în gât El se uita pieziş la mine din timp în timp, părea mai mult a fi mâhnit decât mâniat.”
Cu toate acestea mă uitam şi eu la el pieziş, ca să nu creadă că mi-e frică.
El îmi mai zise o dată: Te aştept afară.
Şi eu: Foarte bine!
Îmi aminteam însă ceea ce-mi spusese odinioară tata:
“De eşti vinovat, apără-te, dar nu bate! şi-mi ziceam în mine: o să mă apăr, dar n-o să-l bat. Eram nemulţumit, trist, nici nu auzeam ce spunea profesorul. În fine sună de ieşire”.
Când rămăsei singur pe stradă, văzui pe Coretti că se ţinea după mine.
Mă oprii şi-l aşteptam cu linia în mână. El se apropie de mine, eu ridicai linia.
— Enrico, dragă! îmi zise el, surâzând şi apucându-mi linia cu mâna, să rămânem prieteni ca mai înainte.
Rămăsei o clipă înmărmurit; mi se păru că o mână mă împinge spre el şi căzui în braţele lui.
El mă sărută şi-mi zise:
— Să nu ne mai certăm niciodată, nu-i aşa, Enrico?
— Nu, niciodată! răspunsei.
Ne despărţirăm mulţumiţi. Dar când sosii acasă şi spusei tot tatălui meu, crezând că o să-i facă plăcere, el mă dojeni şi-mi spuse:
— Trebuia să întinzi tu, întâi mâna, căci vina era a ta! Şi apoi nu trebuia să ameninţi cu linia pe un tovarăş mai bun decât tine, pe fiul unui soldat!
Şi smulgându-mi linia din mână, o făcu bucăţi şi o zvârli.

Sora mea.
Vineri, 24.

Enrico dragă, de ce mi-ai făcut şi mie o necuviinţă, mai ales după ce tata te dojenise că te-ai purtat râu cu Coretti?
Nu poţi să-ţi închipui ce rău mi-ai făcut! Nu ştii cum te îngrijeam când erai copil, cum stăteam cu ceasurile lângă leagănul tău, în loc să mă duc să mă joc cu prietenele mele? Şi când erai bolnav, de câte ori mă dădeam jos din pat, ca să văd dacă îţi arde fruntea! Tu superi pe sora ta dar ştii că dacă ne-ar izbi vreo nenorocire, eu aş ţine locul mamei şi te-aş iubi ca pe un copil al meu!
Nu-ţi dai seama, că atunci când mama şi tata nu vor mai fi, eu o să-ţi fiu cea mai credincioasă prietenă, singura cu care o să poţi să vorbeşti de morţii noştri, de copilăria ta; şi la caz de nevoie eu aş munci pentru tine, ca să-ţi agonisesc pâinea, şi să-ţi înlesnesc studiul. Eu o să te iubesc totdeauna; şi, când vei fi mare, o să mă gândesc la tine, când vei fi de-parte, fiindcă am crescut împreună şi acelaşi sânge curge-n venele noastre!
Încredinţează-te, Enrico dragă, de ţi se va întâmpla vreo nenorocire, chiar când vei fi bărbat în toată firea, de vei ră-mâne singur, o să mă cauţi, o să vii la mine şi o să-mi zici:
“— Silvio, drăguţa mea surioară, lasă-mă să stau cu tine, să vorbim puţin de vremurile bune de odinioară; îţi aduci aminte?” Să vorbim; de mama noastră, de casă, de zilele acelea atât de frumoase şi atât de depărtate!
Enrico dragă, află că vei găsi totdeauna pe surioara ta cu braţele deschise. Da, dragul meu Enrico, şi iartă-mi mustrarea pe care ţi-o fac acum.
N-o să-mi aduc aminte niciodată de vreo greşeală a ta, şi chiar de mi-ai pricinui alte supărări, ce-mi pasă! Tu eşti şi vei rămâne tot frăţiorul meu. N-o să-mi amintesc altceva, decât: că te-am văzut crescând; că am fost atâţia ani cea mai credincioasă tovarăşă a ta. Scrie-mi şi tu o vorbă bună pe caiet; o să mă întorc către seară, ca s-o citesc; şi ca să-ţi arăt că nu sunt supărată pe tine, văzând că eşti ostenit, am copiat în locul tău povestirea lunară: Sânge Romaniol pe care tu făgăduiseşi să o copiezi în locul Zidăraşului bolnav. Caut-o în cutia din stânga, de la mescioara ta; am scris-o azi noapte, pe când tu dormeai dus.
Te rog, Enrico, scrie-mi şi tu o vorbă bună.
Sora ta, Silvia.
Nu sunt vrednic să-ţi sărut mâinile!
Enrico.

Sânge Romaniol.
(Povestire lunară)

În seara aceea, casa lui Ferruccio era mai liniştită ca de obicei. Tatăl său, care ţinea o prăvălioară de mărunţişuri se dusese la Forli, ca să facă târguieli şi luase şi pe nevasta sa, şi pe copila cea mai mică, Lizica, ca s-o arate unui doctor, fiindcă suferea de ochi. Lăsase vorbă că o să se întoarcă tocmai a doua zi. Era aproape de miezul nopţii şi femeia care venea să slujească la ei cu ziua, plecase de cu seară; nu rămăsese acasă decât bunica, paralizată la picioare, şi Ferruccio, un băiat de vreo treisprezece ani.
Casa era numai cu un etaj şi da în drumul cel mare; la o bătaie de puşcă de un sat aproape de Forli, orăşel din Romagna. Alături era o casă părăsită, din cauză că arsese cu două luni mai înainte şi pe uşa ei se mai zărea încă firma unui han.
În dosul căsuţei era o grădiniţă de zarzavaturi, împrej-muită cu un gard, care avea o portiţă de lemn. Uşa prăvăliei, care servea şi de intrare, dădea în drum. Jur împrejur se întindea câmpia singuratică şi livezi de duzi.
Era către miezul nopţii. Ploua şi sufla un vânt straşnic.
Ferruccio şi bunica sa nu se culcaseră încă; rămăseseră în sufragerie, care dădea într-o odăiţă nelocuită, plină cu mo-bile vechi, pe unde se ieşea în grădiniţă. Ferruccio venise acasă la unsprezece, după câteva ceasuri de ştrengării, şi bunica sa îl aştepta îngrijorată, şezând nemişcată pe un jeţ în care îşi petrecea zilele şi adeseori nopţi întregi, din cauză că suferea de înecăciune.
Ploua mereu şi apa izbea geamurile cu picături grele. Noaptea era întunecoasă. Ferruccio venise obosit, plin de noroi, cu hăinuţa ruptă şi cu un cucui în frunte. Se jucase cu prietenii, bătându-se cu pietre şi încăierându-se ca de obicei; dar, şi mai mult, jucase şi pierduse toţi banii, ba şi căciuliţa îi căzuse într-un şanţ.
Cu toate că în sufragerie ardea numai o candelă, aşezată pe un colţ de masă, lângă fotoliul bătrânei, totuşi biata bunică băgase îndată de seamă halul nespus în care se afla nepotul său şi înţelesese întrucâtva cam ce ştrengării făcuse. Mărturisise şi el ceva, şi pentru că biata bătrână iubea din toată inima pe Ferruccio, începu să plângă.
— Zău, tu nu iubeşti pe sărmana ta bunică, zise ea după o tăcere îndelungată. Cum te rabdă inima să te foloseşti astfel de lipsa părinţilor tăi, ca să mă mâhneşti. Nu ţi-a fost milă să mă laşi singură toată ziulica? Bagă de seamă, Ferruccio, mergi pe o cale rea, care o să te ducă la un trist sfârşit rău. Începi prin a fugi de acasă, prin a te bate cu alţi băieţi, prin a pierde banii la joc, prin a da cu pietre; pe urmă, puţin câte puţin, ajungi de la pietre, la cuţit, de la joc la alte patimi şi de la patimi la hoţie!
Ferruccio asculta stând drept în picioare, la câţiva paşi de bunica sa, rezemat de un dulap, cu capul în jos, cu sprân-cenele încruntate; era încă înfierbântat de mânia luptei. Un cârlionţ din părul său castaniu îi cădea pe frunte şi ochii lui albaştri nu clipeau.
— De la joc la hoţie! zise încă o dată bunica, plângând mereu. Gândeşte-te bine, Ferruccio, gândeşte-te la ticălosul de aici din sat, la Victor Mozzoni, care acum face pe punga-şul şi care, până la vârsta de 24 de ani, a fost de două ori în puşcărie. Nu ştii că a pricinuit moartea bietei sale mame, pe care am cunoscut-o, şi că tatăl său disperat a fugit în Elveţia? Gândeşte-te la acel mizerabil, căruia, tatălui său îi e ruşine să-i dea bună ziua, fiindcă e mereu întovărăşit de tâlhari de soiul lui, până ce va sosi ziua în care va porni la ocnă. L-am cunoscut de mic copil pe acest Mozzoni, şi crede-mă că a început ca tine! Vezi să nu faci şi tu pe tatăl tău şi pe mama ta să ajungă la acelaşi sfârşit
Ferruccio tăcea. N-avea inimă rea defel; dimpotrivă, ştrengăriile lui veneau mai mult din prea multă vioiciune şi din îndrăzneală, decât din răutate.
Tatăl său îl răsfăţase prea tare, şi tocmai pentru că ştia că are inimă bună şi că era capabil de a îndeplini o faptă generoasă la caz de trebuinţă, îl lăsa în voie şi aştepta să se îndrepte singur. Negreşit, era bun, dar îndărătnic; şi chiar atunci când în fundul sufletului se căia, tot îi ieşeau cu greu din gură cuvintele care ne înduioşează.
“Da, am greşit, îartă-mă!… Făgăduiesc că n-o să mai fac!”
Uneori, sufletul îi era plin de dragoste, dar trufia nu-l lăsa să o dea pe faţă.
— Ah! Băiete! urmă bunica, văzându-l că tace, nu se simte la tine nici o căinţă? Nu mă vezi în ce stare am ajuns, că m-ar putea îngropa de vie? Aşa inimă ai tu, să nu-ţi pară rău, când vezi plângând pe mama mamei tale, pe biata bătrână, care e cu un picior în groapă? Sărmana bunică: care te-a iubit totdeauna; care te-a legănat nopţi întregi, când erai mititel; care stătea şi nemâncată, ca să te ducă în braţe; nu le ştii tu acestea? Îmi ziceam adesea: băiatul ăsta o să fie mângâierea mea! Şi tu mă faci să mor de durere! Aş da bucuroasă putinele zile ce-mi rămân, ca să te văd bun şi supus ca mai înainte. Îţi aduci aminte, Ferruccio, când te duceam la biserică? Pe drum tu-mi umpleai buzunarele cu pietricele, cu buruieni şi adesea te aduceam în braţe adormit. Atunci tu o iubeai pe bunica ta! Şi acum, când sunt oloagă şi am trebuinţă de îngrijirea ta ca de aerul ce-l răsuflu, pentru că nu mai am nimic altceva pe lume, tu mă părăseşti, sărmana de mine!
Feţruccio, cuprins de înduioşare, era să se arunce în braţele bunicii, când i se păru că aude un mic zgomot, o troznitură de scânduri în odăiţa de alături ce da în grădină. Dar nu înţelese dacă acel zgomot era pricinuit de obloanele ferestrelor, zguduite de vânt, sau de altceva.
El trase cu urechea.
Ploua cu găleata. Zgomotul se repetă; de astă dată îl auzi şi bunica.
— Ce-o fi? întrebă ea, speriată.
— Nimic, ploaia! zise încetişor băiatul.
— Ia spune-mi Ferruccio, zise bătrâna, ştergându-şi ochii, îmi făgăduieşti că ai să fii bun şi că n-o s-o faci să plângă pe sărmana ta bunică?
O nouă trosnitură o întrerupse.
— Dar nu e ploaia! zise ea, îngălbenind, du-te de vezi! Pe urmă adăugă: Nu, nu rămâi aici! şi-l luă de mână.
Amândoi rămaseră nemişcaţi, ţinându-şi răsuflarea; nu se mai auzea decât zgomotul ploii.
Deodată tresăriră amândoi, căci şi unul şi altul auziseră un zgomot de paşi în odăiţă.
— Cine e acolo! strigă Ferruccio, tremurând.
Nimeni nu răspunse.
— Cine e acolo! întrebă iarăşi, Ferruccio, îngheţat de frică.
Dar abia pronunţase aceste cuvinte şi amândoi scoaseră un ţipăt de groază.
Doi oameni intraseră în odaie. Unul apucă pe băiat şi îi astupă gura cu pumnul; celălalt apucă de gât pe bătrână.
Cel dintâi zise:
— Taci, de nu vrei să mori!
Al doilea scoase un cuţit. Amândoi purtau câte o mască neagră pe ochi. Câteva minute nu se auzi altceva decât gâfâitul celor patru persoane şi vuietul ploii.
Bătrâna gemea şi holbase ochii.
Acela care-l apucase pe băiat îi zise la ureche:
— Unde ţine tatăl tău bani?
Băiatul răspunse cu glasul sfârşit şi clănţănind din dinţi:
— Dincolo… în dulap.
— Vino cu mine! zise omul şi-l târî în odaie, ţinându-l de gât
Pe jos stătea un felinar acoperit.
— În care dulap? întrebă hoţul.
Băiatul, înăbuşit, îl arătă cu degetul. Atunci, tâlharul, ca să fie sigur de copil, îl aruncă dinaintea dulapului şi îi strânse capul între genunchi, ca să-l poată sugruma la cel dintâi ţipăt Scoase din buzunar un cârlig de fier pe care-l băgă în broască, îl învârti, îl suci, îl împinse, rupse broasca, deschise dulapul, răscoli tot, îşi umplu buzunarele, închise, apoi redeschise ca să mai caute; pe urmă apucă iarăşi pe copil de gât şi-l împinse în odaia cealaltă, unde celălalt mişel tot mai ţinea încă de gât pe bătrâna înăbuşită, având capul pe spate şi cu gura căscată. Acesta întreabă încet
— Ai găsit ceva?
— Am găsit! răspunse tovarăşul şi adăugă: uită-te la uşă!
Acela care ţinea pe bătrână, alergă la uşa grădinii, ca să vadă dacă nu era nimeni şi strigă cu un glas care părea şuierător:
— Vino!
Cel care rămăsese în odaie şi tot mai ţinea pe Ferruccio, arătă cuţitul băiatului şi bătrânei, care abia începea să des-chidă ochii, şi le zise:
— Nici o vorbă! De unde nu, mă întorc şi vă omor.
Şi se uită rău un minut la amândoi. Deodată se auziră mai multe glasuri cântând pe drum.
Hoţul întoarse repede capul spre uşă şi în acea mişcare îi căzu masca. Bătrâna scoase un strigăt:
— Mozzoni!
— Afurisit-o! răcni tâlharul, recunoscut, acum trebuie să mori!
Şi năvăli cu cuţitul asupra bătrânei, care leşină. Asasinul înfipse cuţitul; dar printr-o mişcare rapidă scoţând un ţipăt disperat, Ferruccio se aruncase pe pietul bătrânei şi o aco-perise cu trupuşorul său.
Asasinul, fugind, izbi masa, lampa se răsturnă şi se stinse.
Băiatul alunecă încetişor de pe trupul bunicii şi rămase în genunchi, înconjurându-i mijlocul cu braţele, iar capul îi era proptit de pieptul ei.
Trecură câteva minute. Era întuneric beznă în casă. Cântecul ţăranilor se depărta din ce în ce. Bătrâna îşi veni în fire.
— Ferruccio! strigă ea, cu glas abia înţeles şi clănţănind din dinţi.
— Bunico! răspunse băiatul.
Bătrâna încercă să-i vorbească, dar frica îi paralizase limba.
Tăcu încă o bucată de vreme, tremurând ca frunza, apoi a putut să rostească:
— Au plecat?
— Da!
— Nu m-au omorât! zise bătrâna cu glas înăbuşit.
— Nu… tu ai scăpat! şopti băiatul cu voce stinsă.
— Eşti mântuită, dragă bunico. Au furat banii; dar tata luase mai tot cu el.
Bătrâna prinse inimă.
— Mamă-mare, zise Ferruccio, tot în genunchi şi strângând-o de mijloc, dragă mamă-mare, mă iubeşti mult, nu e aşa?
— Ferruccio! Drăguţule! răspunse ea, punându-i mâna pe cap, ce frică trebuie să-ţi fi fost! Ah! Milostive Dumnezeule!
Aprinde niţel lampa. Ba nu, rămânem mai bine în întuneric, tot mai mi-e frică.
— Bunico dragă, răspunse băiatul, mult te-am supărat!
— Nu, dragă copile, nu vorbi aşa; am şi uitat; te iubesc foarte mult!
— Te-am supărat mereu, urmă Ferruccio, vorbind încet şi cu vocea tremurândă, dar te-am iubit întotdeauna mult; mă ierţi? Iartă-mă, bunico dragă!
— Da, copile, te iert din toată inima. Cum să nu te iert! Scoală-te, n-o să te mai cert niciodată! Eşti bun, ştiu că eşti bun! Hai să aprindem lumânarea, să ne mai vină inima la loc. Scoală-te!
— Mulţumesc, bunico! zise copilul, cu glasul tot mai slab, acum… sunt mulţumit, o să-ţi aduci aminte de mine, nu e aşa… de bietul Ferrruccio al dumitale.
— Ferruccio! strigă bătrâna înspăimântată şi îngrijorată, punându-i mâna pe umăr şi plecând capul, ca să se uite la el.
— Adu-ţi aminte de mine, şopti băiatul, cu vocea sfârşită. Sărută pe mama, pe tata… pe Lizica…. adio… bunico!
— Pentru numele lui Dumnezeu, ce ai? strigă bunica, pipăind cu spaimă capul băiatului, care căzuse pe genunchii ei.
Apoi îl chemă cu disperare:
— Ferruccio! Ferruccio! Ferruccio! Copilul meu! Sufletul meu! Ajută-mă, Doamne!
Dar Ferruccio nu mai răspunse. Micul erou, mântuitorul bunicii sale, izbit cu cuţitul în spate, îşi dăduse lui Dumnezeu sufletul său plin de iubire şi de curaj.

Zidăraşul pe moarte.
Marţi, 28.

Bietul Zidăraş e aşa de rău bolnav! Profesorul ne-a spus să ne ducem să-l vedem şi ne-am hotărât să mergem împreună: Garrone, Derossi şi cu mine. Stardi ar fi venit şi el, dar pentru că profesorul ne-a dat la compoziţie descrie-rea monumentului lui Cavour, ne spuse că trebuia să se du-că să vadă monumentul, ca să facă descrierea mai exactă. Chemarăm şi pe Nobis, numai aşa de încercare, dar îngâm-fatul acela ne-a răspuns:
— Nu! fără să mai adauge ceva.
Nici Votini nu vru să vină cu noi; poate că-i era teamă să nu-şi umple cu var haina lui cea frumoasă. Merserăm la ora patru, îndată ce ieşirăm din şcoală. Ploua cu găleata. Pe stradă, Garrone se opri şi ne zi-se cu gura plină de pâine, scoţând două lire din buzunar:
— Ce să-i cumpărăm! Daţi şi voi două lire, să-i luăm trei portocale mari.
Nu urcarăm în camera din pod. Când era să intrăm, Derossi îşi scoase medalia şi şi-o puse în buzunar. Îl întrebai, pentru ce:
— Nu ştiu! răspunse el.
— Mi se pare mai cuviincios, să nu mă arăt aşa, şi să intru fără medalie!
Băturăm la uşă; ne deschise tatăl. Omul acela uriaş era tulburat de tot.
— Cine sunteţi? ne întrebă el.
Garrone răspunse:
— Suntem camarazi de şcoală de-ai lui Gheorghe; îi adu-cem trei portocale.
— Bietul Pietro! strigă zidarul, clătinând din cap; teamă mi-e că n-o să apuce să mănânce din portocalele voastre! şi îşi şterse ochii cu dosul mâinii.
Apoi ne pofti înăuntru. Intrarăm într-o odaie cu tavanul de grinzi, unde văzurăm pe Zidăraş dormind într-un pătuc de fier. Mama sa era în ge-nunchi, rezemată de pat, cu capul între mâini; abia se uită la noi, când am intrat.
De zid erau atârnate perii, un târnăcop, o mistrie şi un ciur de var. Pe picioarele bolnavului se afla întinsă haina zi-darului, albă de var. Bietul băiat slăbise, era alb ca hârtia, cu nasul subţiat şi răsufla greu…
Drăguţul Pietro, aşa de drăgălaş şi sprinten, mititelul meu camarad; ce rău îmi păru! Ce n-aş fi dat să-l văd făcând botul de iepure!
Garrone îi puse o portocală sub pernă, lângă obrăjorul lui; mirosul îl deşteptă. Luă portocala, dar îi căzu din mâini şi se uită drept la Garrone.
— Eu sunt, Garrone, mă cunoşti? el zâmbi uşor, şi îşi puse cu greu mâna sa cea micuţă în mâinile lui Garrone, care i-o sărută, zicându-i:
— Nu te speria Zidăraşule, o să te faci bine, o să vii iar la şcoală şi profesorul o să te pună lângă mine, îţi pare bine?
Zidăraşul, însă nu răspundea.
Mama sa izbucni în plânsete.
— Sărăcuţul meu, Pietro! Dragul mamii, aşa de blând şi de bun, şi Dumnezeu vrea să mi-l ia!
— Taci! strigă zidarul disperat, taci pentru Dumnezeu! Îmi pierd minţile! Pe urmă ne zise: Duceţi-vă, duceţi-vă, băieţi, mulţumim! Duceţi-vă, ce vreţi să faceţi aici? Duceţi-vă acasă!
Zidăraşul reînchise ochii, parcă ar fi fost mort.
— N-aveţi trebuinţă de nici un ajutor? întrebă Garrone.
— Nu, băiete dragă, îţi mulţumesc, răspunse zidarul. Duceţi-vă acasă.
Spunând acestea, ne deschise uşa şi ne depărtarăm…
Coborâsem numai câteva trepte, când auzirăm strigând:
— Garrone, Garrone!
Urcarăm în fugă toţi trei.
— Garrone! strigă zidarul cu faţa veselă: te-a chemat pe nume de două ori, vrea să vii, haide iute. De două zile nu mai vorbea. Dă, Doamne, să fie semn bun!
— Să ne vedem cu bine! ne zise Garrone, eu rămân!
Şi intră repede în casă cu zidarul.
Lui Derossi i se umplură ochii de lacrimi.
— Plângi pe Zidăraşul? îl întrebai, a vorbit, o să se facă bine!
— Aşa cred şi eu, răspunse Derossi, nu mă gândeam la el… Mă gândeam ce bun e Garrone, ce suflet nobil are!

Contele Cavour.
Miercuri, 29.

Vi s-a dat să faceţi descrierea monumentului ridicat conte-lui Cavour. Poţi s-o faci. Dar nu poţi să pricepi acum, cine a fost contele Cavour. Deocamdată află numai atât: a fost ani îndelungaţi primul-ministru al Piemontului. El a trimis ar-mata piemonteză în Crimeea, ca să reînalţe prin victoria de la Cernaia gloria noastră militară căzută prin înfrângerea de la Novara+. El a obţinut ca 50.000 francezi să treacă Alpii, ca să alunge pe austriecii din Lombardia. El a guvernat Italia în epoca cea mai solemnă a revoluţiei noastre. El a dat în anii aceia cel mai puternic avânt sfintei unităţi a patriei; da, el; cu strălucitoarea lui inteligenţă, cu stăruinţa sa neînvinsă şi cu o muncă titanică.
Mulţi generali au petrecut ceasuri îngrozitoare pe câmpul de bătaie; el însă a petrecut ceasuri şi mai îngrozitoare în cabinetul său, când uriaşa lui operă putea să se dărâme dintr-un moment într-altul, ca o casă zidită pe nisip, la cel mai mic cutremur de pământ.
El a petrecut ceasuri, zile şi nopţi întregi cu moartea în suflet, frământându-şi inima şi creierii, pierzându-şi aproape minţile. Această uriaşă şi frumoasă muncă îi răpi douăzeci de ani din viaţă. Cu toate că era chinuit de boala care avea să-l culce în mormânt, totuşi luptă fără preget pentru propă-şirea ţării sale.
— Curios lucru! zicea el, cu mâhnire pe patul său de moarte, nu ştiu să mai citesc, nu pot să mai citesc! şi strigă: Tămăduiţi-md! Mintea mi se întunecă, şi am nevoie de toate minţile mele, ca să mă ocup de lucruri serioase.
Când era pe moarte şi tot oraşul era tulburat, iar regele stătea la căpătâiul său, el tot mai zicea cu durere: Aş avea multe lucruri să vă spun, Maiestate: multe de desluşit; dar sunt bolnav, nu pot, nu pot! Şi se dispera.
Cugetul său înfierbântat se îndrepta către Stat, către pro-vinciile care se uniseră de curând cu Piemontul, către atâtea lucruri ce mai rămâneau de făcut.
Chiar când fu cuprins de febra morţii, el tot mai strigă: Creşteţi bine tinerimea, aveţi grijă de ea… Cârmuiţi cu liber-tate! Delirul creştea, moartea stătea gata, şi el chema prin cuvinte arzătoare pe generalul Garibaldi, cu care avusese neînţelegeri, şi vorbea despre Roma şi Veneţia, care nu erau încă libere.
Avea vedenii măreţe pentru viitorul Italiei şi al Europei.
Visa deseori năvălire străină, şi întreba unde se afla arma-ta; tot se mai îngrijora încă de noi, de poporul său.
Pricepi, copile? Pe el nu-l chinuia pierderea vieţii, ci pără-sirea patriei, care avea încă trebuinţă de dânsul; părăsirea ţării, pentru care îşi sleise în câţiva ani puterile nemăsurate ale minunatei sale constituţii. El muri cu strigătul de război în gură şi moartea îi fu măreaţă ca şi viaţa.
Acum gândeşte-te puţin, Enrico, ce e munca noastră, care, cu toate acestea ne pare atât de grea; ce sunt durerile noastre, moartea noastră însăşi, faţă de ostenelile, cu zbuciumările uriaşe, cu chinurile îngrozitoare ale acelor oameni pe a căror minte şi inimă se sprijină atâtea popoare!
Gândeşte-te la toate acestea băiete, când treci dinaintea acelui chip de marmură şi strigă-i în fundul inimii tale: “Glorie ţie, Cavour!”
Tatăl tău.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]