Pe la ora zece, tata îl văzu de la fereastră pe Coretti şi tatăl său, care mă aşteptau în stradă, şi-mi zise:
— Iată-i, Enrico! Du-te de vezi pe regele tău!
Coborâi repede ca glonţul. Tatăl şi fiul erau şi mai veseli ca de obicei. Niciodată nu băgasem de seamă aşa de bine ce mult seamănă unul cu altul.
Tatăl îşi prinse pe piept medalia de virtute militară şi alte două medalii comemorative.
Ne îndreptarăm îndată către gară, unde regele urma să sosească la ora zece şi jumătate.
Tatăl lui Coretti trăgea din lulea şi îşi freca mâinile.
— Ştiţi că nu l-am mai văzut de la războiul din 1866! Puţin, zău! Cincisprezece ani şi şase luni; o viaţă de om! Am stat mai întâi trei ani în Franţa, apoi la Mondovi, şi aici, unde mi-ar fi fost mai lesne să-l văd, nu mi s-a întâmplat niciodată să mă aflu în oraş, când a venit la Turin. Ce va să zică întâmplarea!
El vorbea despre rege, zicându-i Umberto, pe nume, ca şi cum ar fi vorbit de un tovarăş.
Umberto comanda diviziunea a XVI-a, Umberto era de 22 de ani şi atâtea zile. Umberto călărea pe un cal aşa şi aşa.
— Cincisprezece ani! striga el, iuţind mersul. Mi-e dor să-l văd. L-am lăsat prinţ şi-l văd rege! Dar eu nu m-am schimbat oare? Din soldat m-am făcut negustor de lemne, şi râdea.
Fiul său îl întrebă:
— Tată, dacă te-ar vedea, crezi că te-ar recunoaşte?
Începu iar să râdă.
— Eşti nebun! răspunse. Atât ar mai lipsi! El, Umberto, era unul; iar noi eram ca muştele. Crezi că se uita în parte la fiecare din noi?
Ajunserăm pe bulevardul Victor Emanuel. Multă lume se ducea spre gară.
Trecu o companie de alpinişti cu trâmbiţe.
Trecură jandarmi în goana cailor.
Timpul era frumos şi soarele atât de strălucitor, încât îţi lua ochii.
— Da! strigă bătrânul Coretti, însufleţindu-se: nici nu pot să spun cât sunt de fericit, că o să-mi văd pe generalul meu de divizie. Ce repede am îmbătrânit! Mi se pare că a fost ieri, când purtam raniţa în spinare şi puşca la umăr, în mijlocul acelei fierberi, în dimineaţa de 24 iunie, gata să începem lupta. Pe când tunurile bubuiau în depărtare, Umberto se ducea şi venea cu aghiotanţii săi, iar noi toţi ne uitam la dânsul şi ziceam: numai să nu fie vreo ghiulea şi pentru el! Nici nu-mi trecea prin gând că puţin după aceea era să fiu aşa de aproape de el, în faţa baionetelor austriece, da, numai la patru paşi unul de altul, ştiţi băieţi! Cerul era tot aşa de limpede ca şi azi, dar ce căldură, Doamne! Ia să vedem, putem pătrunde?
Ajunserăm la gară Dumnezeule, ce gloată era acolo: tră-suri, gardişti, jandarmi, societăţi cu steagurile! Muzica regi-mentului cânta.
Bătrânul Coretti încercă să intre într-o galerie deschisă, dar nu-l lăsară. Atunci se gândi să se furişeze în rândul cel dintâi prin mulţimea ce făcea coadă la ieşire, şi deschizându-şi drum cu coatele, izbuti să ne împingă înainte şi pe noi. Mulţimea, ondulând, ne împingea: când încoace, când încolo.
Neguţătorul de lemne ochise cel dintâi stâlp al galeriei, unde gardiştii nu lăsau pe nimeni să ajungă.
— Veniţi după mine! zise el, deodată, şi apucându-ne de mână, în doi paşi străbătu până acolo, şi se rezemă de zid.
Veni îndată un jandarm şi strigă:
— Aici nu e voie să stea nimeni!
— Sunt din batalionul 49, răspunse Coretti, arătându-şi medaliile.
Jandarmul se uită la el şi îi zise:
— Rămâi!
— Nu vă spuneam eu! strigă Coretti, vesel, e cuvânt magic acela de batalionul 49! Ce, n-am eu oare dreptul să-mi văd de aproape pe generalul meu! N-am fost eu în divizia lui? Dacă l-am văzut atunci de aproape, mi se pare că e drept să-l văd şi acum. Zic general, dar mi-a fost comandant timp de o ju-mătate de ceas, căci în fierberea aceea, el a comandat bata-lionul, stând în mijlocul nostru, iar nu maiorul Ubrich.
În vremea aceea, în salonul de primire şi pe afară, se ve-dea o mare mulţime de domni, de ofiţeri şi înaintea scării se înşirau trăsurile cu livrele roşii.
Coretti întrebă pe tatăl său, dacă prinţul Umberto ţinea sabia în mână, când comanda divizia.
— Negreşit că o fi avut-o, ca să se apere de vreo lovitură de baionetă, care ar fi putut să-l atingă pe el ca şi pe altul. Ah!
Parcă-i văd pe acei dragi împieliţaţi! Năvăliseră asupra noas-tră ca mânia lui Dumnezeu! Se învârteau printre companii, regimente, tunuri: parcă ar fi fost împinşi de o vijelie, doborând totul în calea lor. Era o învălmăşeală de fantasini din Alexandria, de lăncieri din Foggia, de pedestraşi, de călă-raşi, de vânători; un iad în care nu mai vedeai nimic.
Deodată auzii strigând:
— Măria Ta! Măria Ta!
Şi văzui sosind baionete îndreptate spre noi.
Descărcarăm puştile; un nor de fum ascunse totul. După aceea, fumul se împrăştie… Pământul rămase acoperit de cai şi de soldaţi morţi şi răniţi.
Mă uitai îndărăt şi văzui în mijlocul nostru pe Umberto călare, uitându-se liniştit în jurul său; părea că întreabă:
“Nu e rănit nici unul din băieţii mei?” Noi îi strigarăm în faţă, ca nişte nebuni:
— Să trăieşti, Măria Ta! Sfinte Doamne!
Ce moment mai fu şi acela!… Iată, soseşte trenul!
Muzica începu să cânte, ofiţerii se înşirară, mulţimea se ridică în vârful picioarelor.
— Staţi fraţilor! strigă un poliţist, nu iese îndată; o să ţină o cuvântare.
Bătrânul Coretti nu-şi mai găsea astâmpăr.
— Când mă gândesc, zise el, parcă-l văd tot acolo. Nu e vorbă, îţi trebuie multă inimă, ca să mergi prin spitalele molipsite de holeră şi prin oraşele bântuite de cutremur, dar îl am totdeauna în minte, cum l-am văzut atunci între noi, în focul luptei cu faţa atât de liniştită! Sunt sigur că şi el îşi aduce aminte de batalionul 49, chiar acum când e rege, şi că i-ar face plăcere să ne aibă la masă pe toţi laolaltă, pe aceia pe care i-a văzut în acele momente lângă dânsul.
Acum e înconjurat de soldaţi şi de domni; atunci nu eram decât nişte bieţi soldaţi!
Dacă aş putea sâ-i spun numai vreo două vorbe între patru ochi! Generalul nostru de 22 de ani, prinţul nostru încredinţat baionetelor noastre… Cincisprezece ani de când nu l-am văzut pe Umberto al nostru!
Muzica asta, zău, îmi răscoleşte sângele!
O izbucnire de strigăte îl întrerupse. Mii de pălării se ridicară în aer. Patru domni îmbrăcaţi în negru se urcară în cea dintâi trăsură.
— El e! strigă Coretti, şi rămase fermecat Apoi zise încetinel: Doamne! Cum a încărunţit!
Câteşitrei ne scoaserăm pălăriile.
Trăsura înainta încet prin mulţimea care striga şi ridica pălăriile în sus.
Eu mă uitam la bătrânul Coretti. Mi se părea că e altul; părea mai înalt, mai serios; puţin cam palid; stătea drept, lipit de stâlp.
Trăsura ajunse în dreptul nostru, la un pas de stâlp.
— Ura! strigară mii de glasuri.
— Ura! strigă Coretti, în urma celorlalţi.
Regele se uită la el şi îşi opri o clipă privirea asupra me-daliilor sale.
Atunci, Coretti îşi pierdu cumpătul şi strigă:
— Batalionul 49!
Regele care se uita acum în altă parte, se întoarse iar spre el şi privindu-l în ochi îi întinse mâna. Coretti sări şi i-o strânse. Trăsura trecu, mulţimea se risipi. Pierdurăm din ve-dere pe bătrânul Coretti; dar numai un minut. Îl regăsirăm emoţionat, cu ochii plini de lacrimi. Strigă pe fiul său, ţinând mâna în sus. Copilul se apropie şi el îi zise:
— Vino încoace, băiete; mi-e mâna caldă încă de strânge-rea ce am primit! Şi mângâindu-i obrazul, îi zise:
— Asta e o mângâiere de rege!
Rămase acolo: buimăcit, cu ochii aţintiţi spre trăsura care se depărta, zâmbind, cu luleaua în mână, în mijlocul câtorva persoane, care se uitau curioase la el şi ziceau: este unul din batalionul 49. E un soldat care-l, recunoaşte pe rege. Chiar regele l-a recunoscut! I-a întins mâna!
Unul strigă tare:
— A dat o petiţie regelui!…
— Nu! răspunse Coretti, întorcându-se repede; nu i-am dat nici o petiţie, dar ştiu eu ce i-aş da, dacă mi-ar cere…
Toţi se uitară la el cu mirare, iar el adăugă ca şi cum ar fi spus lucrul cel mai simplu: Sângele meu!

Azilul de copii.
Marţi, 4.

Mama, după ce îmi promisese, m-a luat ieri cu dânsa la azilul de copii de pe bulevardul Caldocco. Voia să roage pe directoare, să primească pe surioara cea mică a lui Precossi.
Nu văzusem niciodată un azil. Îmi plăcu foarte mult.
Erau două sute de copii şi băieţi, şi fetiţe, aşa de micuţi încât băieţii noştri din clasa I par a fi oameni mari pe lângă ei.
Sosirăm tocmai când intrau doi câte doi în sala de mâncare. Acolo erau două mese foarte lungi, cu o mulţime de scobituri rotunde şi în fiecare scobitură se afla câte un castronaş negru, plin cu supă de orez cu fasole, şi cu o linguriţă de cositor lângă castronaş.
Câte unii se împiedicau de prag, cădeau şi rămâneau întinşi până ce venea vreo profesoară, să-i ridice de jos.
Alţii se opreau la câte un castronaş, crezând că acolo e lo-cul lor şi îmbucau repede câte o lingură de supă. Profesoara le striga:
— Înainte!
Porneau, dar la trei paşi mai departe, îmbucau iar o altă lingură şi ciuguleau aşa, mereu în treacăt, jumătate din ciorba altora până ce ajungeau la a lor.
În fine, după multă trudă şi după strigătele neîncetate de: Haideţi înainte! îi rânduiră pe toţi şi rugăciunea începu.
Dar cei din urmă, care, ca să se roage, trebuiau să stea cu spatele spre blid, îşi frângeau gâtul uitându-se cu coada ochiului, ca nu cumva să le ia altul din mâncare, şi se rugau aşa cu mâinile încrucişate; cu ochii, când spre cer, când spre masă; iar cu gândul tot la mâncărică.
În sfârşit, începură să mănânce. Ce haz aveau! Unul mân-ca repede cu două linguriţe; altul se îndopa cu mâinile; mulţi scoteau fasolea bob cu bob şi o băgau în buzunar; alţii, dim-potrivă o înfăşurau într-un colţ al şorţului şi o strângeau între mâini ca să o facă cocă.
Erau şi câte unii care nu mâncau, ca să se uite după muş-te. Unii tuşeau şi stropeau cu orez jur împrejur.
Parcă ar fi fost un coteţ cu pui de găină.
Dar era drăgălaş lucru, să vezi nouă şiruri de obrăjele ru-mene, mai ales fetiţele cu părul legat în vârful capului, cu panglicuţe roşii, verzi sau albastre.
O profesoară întreabă pe vreo opt fetiţe:
— Unde creşte orezul?
Câteşi opt deschiseră gura plină de ciorbă şi răspunseră cântând:
— Creşte în apă.
Profesoara strigă:
— Mâinile sus! Ce frumos fu atunci să vezi atâtea braţe mi-titele ridicând în sus nişte mânuşiţe albe şi roze, care acum vreo câteva luni erau încă în faşă: păreau nişte fluturaşi!
Li se dete apoi recreaţie şi îşi luară toţi coşuleţele în care, mamele lor le pusese câte ceva. Ieşiră în grădină şi se împrăştiară, scoţând din coş merindele lor, pâine, prune opă-rite, niţică brânză, un ou răscopt, mere, năut, o aripă de pui. Într-o clipă, toată grădina se umplu de fărămituri, ca şi cum s-ar fi dat de mâncare păsărilor.
Mâncau, care de care mai ciudat. Unii păreau a fi nişte ie-puraşi, alţii şoricei, pisici care rod, ling, şi sug. Un băieţel avea în mână o bucăţică de franzelă şi o freca uşor cu o moşmoană. Fetiţele strângeau în mâini firimituri de brânză moa-le, care ţâşneau printre degete ca laptele şi le curgeau pe mâneci. Ele nici nu băgau de seamă. Alergau şi se întreceau cu coşuleţele în dinţi, ca nişte căţeluşi. Unii scobeau un ou răscopt cu o nuieluşă, parcă ar fi vrut să găsească în el vreo comoară. Răspândeau jumătate din ou pe jos, apoi culegeau fărâmiţă cu fărâmiţă, cu o răbdare de ai fi zis că sunt mărgă-ritare. Pe lângă cei care aveau câte o mâncare mai aleasă, se strângeau câte zece şi stăteau cu nasul în jos, uitându-se la coşuleţ, parcă ar fi văzut luna în puţ.
Erau vreo douăzeci în jurul unui băieţel d-abia săltat de la pământ, care ţinea în mână o acadea, şi toţi se rugau de el, să-i lase să-şi frece pâinea de acadea; dar el îi lăsa pe unii, iar celorlalţi le da numai degetul să-l sugă.
Venise şi mama în grădină şi mângâia când pe unul, când pe altul. Mulţi se grămădiră pe dânsa şi stăteau cu ochii în jos, cu buzele întinse cerându-i o sărutare; păreau că se uită la etajul al treilea.
Unul din ei vru să-i dea o felie de portocală din care muş-case, altul, o cojiţă de pâine. O fetiţă îi dete o frunză. O altă fetiţă îi arătă foarte serios vârful degetului, unde-şi făcuse la o lumânare o arsură, care de-abia se vedea. Îi arătau nişte gângănii aşa de mici, încât nu ştiu cum putuseră să le aducă, bucăţele de dopuri, năsturei de pe la cămăşi, floricele smul-se de prin glastre şi altele.
În timpul acesta se întâmplau o mulţime de încurcături care făceau pe profesoare, să alerge îngrijorate de la unul la altul. Fetiţe care plângeau pentru că nu puteau să desfacă un nod de la batistă, altele care se băteau şi se zgâriau cu un-ghiile pentru două seminţe de măr. Un băieţel căzuse cu faţa în jos pe un scăunel răsturnat şi ţipa pentru că nu mai putea să se ridice. Înainte de a pleca, mama luă în braţe pe câte unul, şi atunci alergară toţi, din toate părţile, ca să-i ia şi pe ei. Erau plini pe obraz cu gălbenuş de ouă, cu zaharicale, cu zeamă de portocale. Care mai de care s-o apuce de degete, ca să se uite la inele, să-i scoată lanţul, să-i vadă ceasornicul; altul voia s-o apuce de păr.
— Băgaţi de seamă! O să vă murdărească rochiţa, îi ziceau profesoarele.
Dar mamei puţin îi păsa de haine, îi săruta pe toţi şi aceştia se grămădeau cu braţele întinse, strigându-i:
— Adio! Adio!
Izbutirăm cu greu să ieşim din grădină.
Ei alergară toţi şi puseră obrajii la grilaj, ca s-o vadă trecând! Îi întindeau mânuşiţele printre drugi, voind să-i mai dea cojiţe de pâine, bucăţele de brânză, moşmoane, şi stri-gau cu toţii:
— Mai vino şi mâine!
Mama, trecând, puse încă mâna pe acele sute de mâini întinse ca pe o coroană de trandafiri şi ajunse în uliţă, plină de firimituri, cu rochia pătată, mototolită, ciufulită, cu mâini-le pline de flori şi cu ochii plini de lacrimi, mulţumită ca şi cum ar fi ieşit de la o serbare. Eram departe şi tot se mai au-zea ca un ciripit de păsări:
— Adio! Adio! Vino şi mâine!

La gimnastică.
Miercuri, 5.

Timpul continuând a fi frumos, ni s-a dat voie să facem gimnastică în grădină.
Garrone era ieri în cabinetul directorului, când a venit mama lui Nelli, ca să ceară pentru băiatul ei, să-l scutească de gimnastică.
Fiecare cuvânt o costa mult şi vorbea ţinând mâna pe capul băiatului ei:
— Nu poate să facă gimnastică, zise ea, directorului.
Dar Nelli se arăta foarte trist de a fi scutit de gimnastică, să nu mai înfrunte şi umilinţa aceasta!…
— O să vezi, mamă, zicea el, să vezi că o să fac şi eu ca ceilalţi!
Mama se uita la el înduioşată şi tăcea, apoi zise cu îndoială:
— Mi-e teamă de camarazii lui. Ar fi vrut să adauge: Să nu-şi bată joc de el, dar Nelli răspunse: Nu-mi pasă, şi apoi n-am pe Garrone? Mie-mi ajunge să nu râdă el.
Atunci îl lăsară să vină cu noi la gimnastică. Profesorul ne duse la barele verticale, care sunt foarte înalte. Trebuia să ne urcăm până în vârf şi să ne ţinem drept pe scândura transversală. Derossi şi Coretti ajunseră sus ca două mai-muţe; chiar şi micul Precossi se sui repede, măcar că era împiedicat de haina care-i atârna până la genunchi.
Stardi sufla greu, se roşea ca un curcan şi strângea din dinţi ca un câine turbat; voia să ajungă sus cu orice preţ, chiar de ar fi plesnit. Nobis, când ajunse sus, îşi luă un aer de împărat. Votini însă, alunecă de două ori, măcar că avea o haină vărgată alb cu albastru, făcută înadins pentru gim-nastică. Ca să urcăm mai lesne ne unsesem toţi mâinile cu sacâz. Bineînţeles că-l adusese negustorul nostru, Garoffi; ne lua cinci lire pe pacheţel, ca să-i rămână şi lui ceva câştig.
Veni rândul lui Garrone. El se urcă mestecând la pâine; n-avea habar, parcă n-ar fi fost nimic; ba cred chiar că ar mai fi dus în spinare şi pe unul din noi, aşa de tare e acel pui de taur.
După Garrone, iată şi Nelli. De-abia îl văzură agăţându-se de prăjină cu mâinile lui lungi şi subţiri, şi unii începură să râdă şi să-l ia în batjocură, dar Garrone îşi încrucişă braţele şi aruncă în jurul său o privire, care făgăduia lămurit aşa de multe calcavuri, măcar că era profesorul de faţă, încât toţi tăcură ca prin farmec. Nelli începu să se suie. Îi era greu, sărăcuţul; se făcuse roşu la faţă şi răsufla tare: îi curgea năduşeala de pe frunte.
Profesorul zise:
— Dă-te jos! Dar el nu voia; se căznea, se încăpăţâna.
Mă aşteptam dintr-un minut într-altul, să-l văd căzând grămadă, pe jumătate mort. Sărăcuţul!
Mă gândeam că dacă aş fi fost eu ca el şi de m-ar fi văzut mama, ce greu i-ar fi venit! Acest gând mă făcu să-l iubesc şi mai mult, şi nu ştiu ce n-aş fi dat ca să izbutească să ajungă până sus. Aş fi voit să-l pot împinge sus, fără ca să ne vadă cineva. În timpul acesta, Garrone, Derossi şi Coretti strigau:
— Sus, sus, Nelli! încă o opinteală, haide!
Nelli se opinti foarte tare, scoase din piept un* geamăt şi ajunse la două palme de scândură.
— Bravo! strigară ceilalţi. Haide! încă o opintire!
Şi iată-l pe Nelli ajuns la scândură. Toţi băutură din palme.
— Bravo! zise profesorul, dar deocamdată ajunge; dă-te jos!
Nelli nu ascultă şi vru să ajungă până în vârf, ca ceilalţi. După câteva silinţe izbuti să-şi proptească coastele pe scân-dură, apoi genunchii şi în sfârşit picioarele; după aceea se ridică drept în sus şi se uită la noi, gâfâind şi zâmbind. Noi băturăm iarăşi din palme, iar el se uită spre stradă. Mă uitai şi eu, printre copacii care înconjoară grilajul grădinii şi văzui pe mama sa plimbându-se pe trotuar fără să îndrăznească să se uite în sus.
Nelli coborî şi toţi îl felicitarăm. Era aprins la faţă, ochii îi străluceau parcă n-ar mai fi fost el.
La ieşire, când mama sa îl întâmpină şi-l sărută îngrijo-rată înţrebându-l:
— Cum a mers, drăguţule! Toţi răspunserăm deodată:
— Minunat! S-a suit ca şi noi, e destul de ţeapăn, ştiţi! E sprinten, face ca şi ceilalţi.
Să fi văzut bucuria bietei mame! Voia să ne mulţumească la toţi şi nu putea. Luă de mână vreo ţrei-patru, mângâie pe Garrone şi plecă, luându-şi băiatul de mână. Îi văzurăm depărtându-se iute, vorbind şi gesticulând, mulţumiţi cum nu-i mai văzuse nimeni.

Profesorul tatălui meu.
Marţi, 11.

Ce plimbare frumoasă am făcut ieri cu tata! Iată în ce împrejurare:
Ieri seară la cină, când îşi citea ziarul, tata strigă deodată cu bucurie şi ne zise:
— Şi eu, care-l credeam mort de douăzeci de ani! Ştiţi pe profesorul meu din şcoala primară, bietul Vincenzo Crosetti, iată-l că trăieşte încă! E de optzeci şi patru de ani! Citesc aici că ministrul i-a acordat medalia “Bene-Merenti” pentru şaizeci de ani de profesorat. Şaizeci de ani, înţelege-ţi voi? Şi numai de doi ani nu mai dă lecţii! Bietul Crosetti! La Condova, soţul grădinăresei noastre de la vila din Chieri.
Apoi adăugă:
— O să mergem să-l vedem, Enrico!
Toată seara, tata vorbi numai de profesor. Numele profe-sorului său din clasele primare îi aducea aminte o mulţime de lucruri de când era copil: de camarazii lui, de biata mamă a sa!
— Crosetti! zicea el, parcă-l văd şi acum.
Era de patruzeci de ani când îmi dădea mie lecţii. Un omuleţ, cu spinarea încovoiată, cu ochii vii, nu purta barbă. Înfăţişarea lui era aspră, purtarea însă îi era blândă; ne iubea ca un tată, dar nu ne ierta nici o greşeală.
Din ţăran ajunsese profesor, după multă muncă şi lipsuri. Zdravăn om! Mama îl iubea foarte mult; tata îl privea ca pe un prieten. Dar nu-mi dau seama cum a ajuns el, de la Turin la Condova. Nu o să mai mă cunoască, desigur. Şi ce-i cu asta? O să-l cunosc eu! Au trecut patruzeci şi patru de ani, Enrico; patruzeci şi patru de ani de atunci! Să ne ducem mâine negreşit, să-l vedem.
Ieri dimineaţă, pe la ora nouă, eram la gară. Aş fi vrut să meargă şi Garrone cu noi, dar nu a putut pentru că mama sa era bolnavă.
Era o zi frumoasă de primăvară. Trenul trecea printre câmpiile înverzite. Gardurile erau îmbrăcate numai în flori. Te îmbăta mirosul lor răspândit prin aer. Tata era foarte vesel privind câmpia, şi din când în când mă lua de gât şi vorbea cu mine ca şi cu un prieten. Bietul Crosetti, zicea el, după tatăl meu, el m-a iubit mai mult şi mi-a făcut mai mult bine. N-am uitat niciodată sfaturile lui cele bune, precum nici dojenele aspre şi drepte, care-mi umpleau ochii de la-crimi. Parcă-l văd şi acum, când intra în clasă, cum îşi punea bastonul într-un colţ şi îşi atârna paltonul în cuier, totdeauna în acelaşi fel. Cum în toate zilele venea cu aceeaşi voie bună, totdeauna liniştit şi conştiincios, stăruitor şi atent, în fiecare zi ai fi zis că-şi face lecţia pentru întâia dată. Îmi aduc aminte de el, ca şi cum l-aş vedea acum, când îmi striga:
— Bottini! Ei, Bottini! Arătătorul şi degetul mijlociu pe condei. Mult s-o fi schimbat în patruzeci de ani!
Îndată ce ajunserăm la Condova, ne duserăm la grădină-reasa de la vila din Chieri. Ea ţine o prăvălioară în cătunul acela. O găsirăm îngrijindu-şi de copii. Ne primi cu toată inima şi ne spuse că bărbatul său trebuie să se întoarcă foarte de curând din Grecia, unde a plecat de trei ani pentru o lucrare. Ne vorbi şi de fetiţa ei, care e în institutul de surdo-muţi din Turin; apoi ne arătă calea, ca să mergem la profesor, căci e cunoscut de toţi. Ieşirăm din sat şi apucarăm pe o cărare ce trece printr-o livadă smălţată cu floricele.
Tata nu mai rostea nici un cuvânt. Părea cufundat în amintirile sale. Zâmbea din când în când şi uneori clătina din cap.
Deodată se opri şi zise:
— Iată-l. Nu ştiu ce aş zice, dacă n-ar fi el. Venea spre noi pe cărare, un moşneag mic de stat, cu barba albă, cu o pălă-rie cu marginile mari şi se sprijinea într-un toiag. Picioarele i se clătinau şi mâinile îi tremurau.
— El e! zise tata, grăbindu-şi paşii. Când ajunserăm în dreptul lui, ne oprirăm. Moşneagul se opri şi el, şi se uită lung la tata. Faţa îi era încă tânără şi ochii vii îi străluceau în cap.
— Dumneata eşti profesorul Vincenzo Crosetti? întreabă tata, salutându-l.
Moşneagul îşi scoase şi el pălăria şi răspunse cu glas tremurător, dar sigur:
— Eu sunt!
— Aşadar, zise tata, luându-l de mână, dă voie vechiului dumitale elev, să-ţi strângă mâna şi să te întrebe ce mai faci? Am venit înadins din Turin, ca să te văd.
Bătrânul se uită câtva timp la dânsul, cu mirare, apoi îi zise:
— Îmi face prea multă cinste… Nu ştiu… Când ai fost elevul meu? Te rog… Numele dumitale?
Tata îşi spuse numele Alberto Bottini, precum şi anul în care a urmat la şcoală, la dânsul, şi unde. Apoi adăugă:
— Dumneata nu mai îţi aduci aminte de mine, şi e foarte firesc, dar eu te ţin aşa de bine minte!
Profesorul îşi plecă uşor capul, se uită în pământ, cugetă şi rosti de vreo trei ori numele tatii, care în timpul acesta se uita la dânsul zâmbind.
Deodată, bătrânul ridică fruntea şi zise încet:
— Alberto Bottini? Fiul inginerului Bottini? Acela care locuia în piaţa Consolată?
— Tocmai aşa, răspunse tata, întinzându-i mâinile.
— Aşadar, zise moşneagul, îmi dai voie, nu e aşa, îmi dai voie… domnul meu, şi, înălţându-se, îmbrăţişă pe tata. Capul său alb de abia ajungea la umărul tatii, care îşi plecă obrazul pe fruntea lui.
În câteva minute ajunserăm la o curte ce se întindea în faţa unei căsuţe cu două uşi.
Profesorul deschise o uşă şi ne pofti într-o odaie. Odaia avea pereţii văruiţi. Într-un colţ se afla un pat de lemn, învelit cu un macat alb, cadrilat cu albastru. În alt colţ, lângă fereas-tră, era o măsuţă şi o poliţă cu cărţi, patru scaune, o hartă geografică atârnată de un perete.
În casă mirosea a mere. Ne aşezarăm câteşitrei. Tata şi profesorul se uitară câtva timp unul la altul în tăcere.
— Bottini! zise încet, profesorul, uitându-se în jos, la pardoseala de cărămidă pătrată a odăii din care soarele făcea un joc de şah. Da, îmi aduc aminte foarte bine. Mama dumitale era o doamnă foarte bună! Dumneata, în cel dintâi an de învăţătură, ai stat câtva timp în banca întâi din stânga, lângă fereastră. Vezi ce bine mi-aduc aminte? Parcă am şi acum dinaintea ochilor părul d-tale cârlionţat. După aceea rămase puţin pe gânduri. Erai un băiat vioi; ba cam prea vioi! în al doilea an ai fost bolnav rău de anghină. Mi-aduc aminte când ai venit iar la şcoală, slab şi învelit într-un tartan. Sunt patruzeci de ani de atunci; nu e aşa? Îţi mulţumesc din toată inima, că ţi-ai adus aminte de profesorul dumitale. Au mai venit mulţi din foştii mei elevi să mă vadă, anii trecuţi: un colonel, preoţi, o mulţime de domni.
Întrebă pe tata ce ocupaţie are. După ce-i răspunse tata, el zise;
— Mă bucur, mă bucur din suflet. Îţi mulţumesc. De vreo câtva timp nu mai văd pe nimeni şi mi-e teamă să nu fii dumneata cel din urmă oaspete al meu.
— Ce spui dumneata! zise tata. Eşti bine de tot, încă verde. Nu trebuie să vorbeşti astfel.
— Nu, nu! răspunse profesorul. Uite! Şi-i arătă cum îi tremurau mâinile. Este un semn rău, crede-mă. Sunt trei ani de când m-a apucat această infirmitate; dădeam încă lecţii. La început n-am ţinut seamă; credeam că o să fie ceva trecător. Dimpotrivă, râul se ţinea una; merse tot crescând, şi veni ziua când nu mai putui să scriu. Ce zi, Doamne! întâia dată când făcui o pată pe caietul unui şcolar, fu o lovitură cumplită pentru mine. Stăruii încă o bucată de vreme. În sfârşit, nu o mai putui duce. După şaizeci de ani de pro-fesorat, fui silit să părăsesc: şcoala, şcolarii şi munca. A fost un trist lucru pentru mine, foarte trist. În ziua când dădui cea din urmă lecţie mă însoţiră toţi până acasă, mă săr-bătoriră, dar eu eram foarte trist. Pricepeam că viaţa mea era pe sfârşite. Cu un an înainte îmi pierdusem soţia şi pe scumpul meu fiu, singurul ce-l aveam. Nu-mi mai rămân decât doi nepoţi săteni. Acum trăiesc din câteva sute de lire pensie. Nu mai fac nimic. Zilele îmi par sfârşite. Singura mea îndeletnicire e să răsfoiesc cărţile de şcoală, nişte cu-legeri dăruite. Iată-le aici, zise el, arătând toată mica lui bibliotecă, aici sunt amintirile mele, tot trecutul meu… Nu mi-a mai rămas altceva pe lume.
Pe urmă, adăugă cu o voce înveselită: Ai să te minunezi, domnule Bottini!
Se sculă şi, apropiindu-se de masă, deschise un sertar în care erau o mulţime de pachete mici, toate legate cu câte o sforicică şi pe fiecare pacheţel era scris un nume şi un an. După ce căută puţin, luă unul, îl desfăcu, răsfoi mai multe hârtii şi scoase o foaie îngălbenită de timp pe care o dete tatii. Era o lucrare de clasă, veche de patruzeci de ani. Pe plic era scris: ‘’Albert Bottini, Dictando, 3 aprilie, 1838. Tata îşi recunoscu îndată scrisul lui apăsat de când era copil, şi începu să citească zâmbind.
Dar deodată ochii i se umplură de lacrimi. Mă sculai şi îl întrebai ce are. El mă apucă de umeri şi-mi zise:
— Uită-te la pagina asta. Vezi? Sunt îndreptări făcute de biata mama. Îmi îngroşa totdeauna pe ‘’t şi pe ‘’l. Cele din urmă rânduri sunt toate scrise de ea. Imita foarte bine scrisul meu, astfel că dacă eram obosit şi-mi era somn, sfârşea dânsa pagina în locul meu. Sfânta mea măicuţă!
Ridică încet caietul şi sărută pagina.
— Iată! zise profesorul, arătând alte pachete, iată amintirile mele! În fiecare an am pus deoparte câte o lucrare scrisă de-a fiecăruia din şcolarii mei şi toate sunt aranjate după număr. Adeseori le răsfoiesc aşa şi citesc un rând de aici, unul de colea şi astfel îmi trec pe dinainte atâtea şi atâtea lucruri! Mi se pare că trăiesc iar trecutul. Câţi elevi am mai avut şi eu! Închid ochii şi văd pe rând clasă după clasă, sute şi sute de băieţi, şi cine ştie câţi dintre ei vor fi murit! De mulţi îmi aduc aminte foarte bine. Îmi aduc aminte de cei mai buni şi de cei mai răi; cei care mi-au prici-nuit multe mulţumiri şi de cei care m-au necăjit rău; căci, de! Am avut şi şerpi, se înţelege, într-un număr aşa de mare de băieţi! Acum, înţelegi, este ca şi cum aş fi în altă lume, de aceea îi iubesc pe toţi deopotrivă.
Se aşeză iar pe scaun, ţinându-mi o mână în mâinile sale.
— De mine nu-ţi aduci aminte să fi făcut vreo ştrengărie? îl întrebă tata zâmbind.
— De dumneata? răspunse moşneagul, zâmbind şi el. Nu în clipa aceasta nu! Dar asta nu înseamnă că n-ai făcut nici una. Dta judecai bine, erai destul de serios pentru vârsta ce aveai. Îmi aduc aminte ce mult te iubea mama dumitale… Dar ce bun eşti că ai venit să mă vezi. Cum ţi-ai putut lăsa afacerile, ca să vii la sărmanul dumitale profesor?
— Să-ţi spun, domnule Crosetti! răspunse tata. Mi-aduc aminte când biata mama m-a adus întâia oară la şcoală, la dumneata. Biata mama se despărţea pentru întâia dată de mine şi trebuia să mă lase două ore dus de-acasă, lăsat pe alte mâini decât ale tatii: pe mâinile unei persoane necu-noscute. Pentru acea fiinţă dulce, intrarea mea în şcoală era ca şi intrarea în lume: un lung şir de despărţiri trebuincioa-se, dar dureroase; era societatea care îi răpea pe fiul ei pen-tru întâia oară, ca să nu i-l mai înapoieze niciodată în între-gime. Era emoţionată; şi eu, asemenea. Când mă încredinţă dumitale, vocea îi tremura şi-mi făcu semn din cap încă o dată din pragul uşii, cu ochii plini de lacrimi. Dumneata, tocmai în acel minut i-ai făcut un semn, ducându-ţi mâna la piept, parcă ar fi voit să-i zici: Doamnă, ai încredere în mine!
Acel semn, acea privire prin care eu băgai de seamă, că dumneata înţeleseseşi totul, nu le-am uitat niciodată, mi-au rămas totdeauna întipărite în inimă. Acea amintire m-a făcut să plec din Turin, şi iată-mă spunându-ţi, după patruzeci şi patru de ani: Mulţumesc, scumpul meu profesor!
Profesorul nu răspunse, îmi mângâia când părul, când fruntea, cu mâna lui care tremura, şi parcă tremura din ce în ce mai tare.
Tata se uita lung la pereţii goi, la patul acela sărac: o bucată de pâine şi o sticlă cu untdelemn se aflau pe fereas-tră; înţelegeam că-şi zice: Bietul om! După şaizeci de ani de muncă, asta îi este răsplata?
Dar bietul bătrân părea mulţumit. El reîncepu a vorbi cu vioiciune de familia noastră, de alţi profesori din timpul ace-la şi de camarazii de clasă ai tatii, dintre care de unii îşi adu-cea aminte, iar de alţii nu.
Tata îi întrerupse vorba şi-l rugă să se coboare în sat, ca să prânzească împreună cu noi. El răspunse:
— Mulţumes, mulţumesc! însă prea nehotărât.
Tata îl luă de mână şi-l rugă iarăşi.
— Dar cum o să mănânc, zise profesorul, cu mâinile astea, care tremură ca frunza? E o pedeapsă: şi pentru mine şi pentru ceilalţi!
— O să te ajutăm noi, domnule, răspunse tata.
Atunci primi, dând din cap şi zâmbind. Frumoasă zi e azi! zise bătrânul, închizând uşa.
— Frumoasă zi, domnule Bottini! Te încredinţez că o să-mi aduc aminte cât voi mai trăi.
Tata dete braţul profesorului; acesta mă luă de mână şi coborârăm pe cărare. Întâlnirăm două fetiţe desculţe, care mânau vitele; şi un băieţel, care trecu alergând cu o sarcină de paie în spinare. Profesorul ne spuse că erau două eleve şi un elev din clasa a II-a, care dimineaţa mânau vitele la păşu-ne şi lucrau câmpul desculţi, iar spre seară îşi puneau ghe-tele şi se duceau la şcoală. Era pe la amiază. Nu mai întâl-nirăm pe nimeni. În câteva minute ajunserăm la birt, ne aşezarăm în jurul unei mese mari, puserăm pe profesor între noi şi începurăm îndată să mâncăm. Birtul era tăcut ca o mănăstire. Profesorul era foarte vesel şi bucuria îi mărea tremuratul mâinilor. De-abia putea să mănânce.
Tata îi tăia carnea, îi rupea pâinea, îi punea sare pe taler. Ca să bea, trebuia să-şi ţină paharul cu amândouă mâinile şi îşi lovea dinţii de marginea paharului. Dar vorbea mereu cu căldură: de cărţile de citire, de pe vremea când era tânăr, de programele de pe atunci, de laudele ce îi aduceau inspecto-rii, de regulamentele din anii cei din urmă şi pe toate le spunea cu faţa senină, ceva mai roşie, dar cu glas voios ca de tânăr. Şi tata îl privea, cu aceeaşi privire cu care se uita uneori la mine.
Profesorul îşi vărsă vin pe piept, tata se ridică şi-l şterse cu şervetul.
— Dar, domnule, nu-ţi dau voie, zise el, râzând.
Spunea cuvinte latineşti. În cele din urmă ridică paharul care-i juca în mână şi zise foarte serios:
— În sănătatea dumitale, domnule inginer, în a copiilor şi în memoria duioasei dumitale mame!
— În sănătatea dumitale, bunul meu profesor! răspunse tata, strângându-i mâna.
În fundul odăii era birtaşul şi câţiva străini, care se uitau surâzând ca şi cum ar fi fost mulţumiţi de sărbătoarea ce se făcea învăţătorului din comuna lor.
Pe la ora două şi mai bine ieşirăm, şi profesorul vru să ne însoţească până la staţia drumului de fier.
Tata îi dădu iarăşi braţul şi el mă luă de mână; eu îi duceam bastonul.
Oamenii se opreau în drum, ca să se uite, pentru că toţi îl cunoşteau; unii îl şi salutau. Pe la jumătatea drumului auzirăm de la o fereastră mai multe glasuri de copii care citeau împreună cu glas tare silabisind. Bătrânul se opri, parcă se întristase.
— Iată, domnule Bottini, zise el, ceea ce mă mâhneşte. Să auzi voci de băieţi în şcoală şi eu să nu mai fiu cu ei, să ştiu că este un altul în locul meu! Am auzit şaizeci de ani de-a rândul muzica aceasta şi-mi intrase în fire. Acum sunt fără familie, nu mai am copii!
— Nu, domnule, zise tata, reluându-şi drumul, dumneata ai mulţi copii împrăştiaţi în lume, care-şi aduc aminte de dumneata, cum mi-am adus aminte eu, totdeauna.
— Nu, nu, răspunse profesorul, cu întristare; nu mai am şcoală, nu mai am copii; şi fără copii nu o să mai pot trăi. O să-mi vină în curând ceasul.
— Nu mai spune asta, domnule, nu te mai gândi aşa; răspunse tata. Oricum, dumneata ai făcut mult bine! Ţi-ai încredinţat viaţa într-un chip atât de nobil!
Bătrânul profesor îşi plecă un moment capul său cel alb pe umerii tatii şi mă strânse de mână. Intraserăm în gară. Trenul era gata să plece.
— Rămas bun, domnule! îi zise tata, sărutându-l pe amândoi obrajii.
— Adio, mulţumesc! răspunse profesorul, strângând tare mâna tatii.
Pe urmă îl sărutai şi eu, şi simţii că obrazul îi era ud de lacrimi. Tata mă împinse în vagon, şi, în momentul când se urca, smulse repede din mâinile profesorului bastonul cel gros şi îl dete în schimb pe al său, cu mânerul de argint, cu iniţialele sale gravate, strigându-i:
— Ţine-l, ca să-ţi aduci aminte de mine.
Bătrânul încercă să i-l înapoieze şi să-şi ia înapoi pe al său, dar tata intrase în vagon şi închisese uşa.
— Adio, bunul meu profesor!
— Adio, fiul meu, răspunse profesorul în momentul când trenul se punea în mişcare. Dumnezeu să te binecuvânteze pentru mângâierea ce ai adus unui sărman bătrân.
— La revedere! strigă tata, cu vocea înăbuşită de emoţie.
Profesorul clătină din cap, ca şi cum ar fi zis: nu o să ne mai vedem.
— Da, da, repetă tata, la revedere!
El răspunse ridicând mâna spre cer:
— Acolo, sus! Şi dispăru din ochii noştri cu mâna ridicată şi cu privirea spre cer.

Convalescenţă.
Joi, 20.

Cine mi-ar fi spus, când mă întorceam cu tatăl meu aşa de voios de la acea frumoasă plimbare, că zece zile n-o să mai văd: nici verdeaţă, nici cer! Am fost foarte greu bolnav; pe moarte! Auzeam pe mama plângând, vedeam pe tata galben, cu faţa pierdută, când se uita lung la mine. Surioara mea, Silvia, vobea încet cu fratele meu. Doctorul era veşnic lângă mine şi-mi spunea lucruri pe care nu le pricepeam.
Era cât pe-aici să-mi iau ziua bună de la toţi! Vai, biata mama! De vreo câteva zile, cele mai grele din boala mea, nici că-mi aduc aminte de ceva; a fost ca un vis încurcat şi întunecat.
Mi se pare că am văzut lângă patul meu pe profesoara mea cea bună din clasa I primară, care se silea să-şi înăbuşe tusea cu batista, ca să nu mă supere. Ca prin vis mi-aduc aminte de profesorul meu, când s-a aplecat să mă sărute şi m-a cam înţepat pe obraz cu barba. Am văzut trecând ca prin ceaţă capul roşu al lui Crossi, cârliontii bălai ai lui Derossi, pe Calabrezul îmbrăcat în negru şi pe Garrone, care-mi aduse o mandarină şi fugi repede, pentru că şi mama lui era rău bolnavă.
Pe urmă mă sculai ca după un somn greu şi pricepui că mi-era mai bine, fiindcă vedeam pe mama şi pe tata, că zâm-beau, şi auzeam pe Silvia, cântând încet. Ah! Ce vis urât a fost! Pe urmă începui să merg din zi în zi mai bine.
A venit şi Zidăraşul. El m-a făcut să rând pentru întâia oară cu strâmbătura lui ca “botul de iepure” şi parcă o face şi mai bine acum de când i s-a tras puţin obrazul de boală. Mititelul! A venit Coretti, a venit Garoffi şi mi-a dăruit două bilete de la loteria ce făcuse cu un cuţitaş cu cinci limbi pe care l-a cumpărat din strada Bertola. Apoi, ieri, tocmai când dormeam a venit Precossi şi şi-a pus obrăjelul pe mâna mea, fără să mă deştepte. Venea de la fierăria tatălui său, şi, fiind cu figura încă plină de praf de cărbuni, mi-a înnegrit mâneca halatului. Nu pot să spun ce mare plăcere mi-a făcut când m-am deşteptat şi am văzut acea urmă a vizitei sale.
Cum au înverzit copacii în aceste puţine zile! Şi ce necaz îmi e când mă duce tata, la fereastră, ca să privesc puţin, şi văd cum aleargă băieţii la şcoală cu cărţile la subţioară.
Dar peste puţin o să mă întorc şi eu. Sunt atât de nerăbdător, să-i văd iar pe toţi băieţii, să văd banca mea, grădina, străzile; să aflu tot ce s-a întâmplat în acest timp; să mă aşez iar la cărţile şi la caietele mele; mi se pare un an de când nu le-am mai văzut! Biata mama, ce mult a slăbit şi cum s-a tras la faţă! Bietul tata, ce obosit e! Şi drăguţii mei camarazi care au venit să mă vadă, cum umblau în vârful degetelor şi mă sărutau pe frunte! îmi pare rău, când mă gândesc că într-o zi o să ne despărţim. Cu Derossi şi cu vreo câţiva, o să urmăm studiile împreună, poate, dar toţi ceilalţi? Când vom sfârşi clasa a IV-a, adio, n-o să ne mai vedem; n-o să mai văd lângă patul meu, când voi fi bolnav; nici pe Garrone, nici pe Precossi, nici pe Coretti! Ce rău îmi pare! Aşa de buni băieţi şi buni camarazi, să nu-i mai văd eu, niciodată.

Prieteni muncitori.
Joi, 20.

Şi de ce nu o să-i vezi niciodată, Enrico? Aceasta depinde numai de tine. Când vei sfârşi clasa a IV-a, tu vei trece la gim-naziu şi ei se vor face muncitori, dar poate să rămâneţi multă vreme în acelaşi oraş. Şi pentru ce nu v-aţi mai vedea? Când vei fi la universitate sau la liceu, o să te duci să-i vezi în prăvăliile sau atelierele lor, şi ce mult o să te bucuri când vei vedea pe tovarăşii tăi din copilărie, bărbaţi, la lucru. Aş vrea să ştiu de ce nu te-ai duce pe la Coretti şi pe la Precossi, oriunde s-ar afla ei? Ba o să te duci, o să petreci ceasuri întregi cu ei, şi o să vezi, când vei începe a cunoaşte viaţa şi lumea, câte mai ai să înveţi de la dânşii: lucruri pe care nimeni n-ar putea să ţi le spună, asupra meşteşugului lor, asupra societăţii şi ţării tale.
Află deasemenea, că dacă nu vei păstra aceste prietenii, va fi greu să mai faci alte legături pe viitor; vreau să zic prietenii din afară de societatea din care faci parte şi astfel o să trăieşti numai într-o societate şi omul care trăieşte numai într-o societate, e ca cel care citeşte numai într-o carte. Hotărăşte-te deci, chiar de pe acuma, să păstrezi pe prietenii tăi cei buni, chiar şi după ce vă veţi fi despărţit, să-i vezi pe ei mai cu drag, tocmai pentru că sunt fii de muncitori. Ascultă-mă bine: cei din clasele de sus sunt ofiţerii: muncitorii sunt soldaţii muncii; dar în societate, ca şi în armată, nu numai că sol-datul nu e mai prejos de ofiţer, pentru că nobleţea stă în valoarea omului, iar nu în rang; în muncă, iar nu în câştig; meritul soldatului şi al muncitorului e chiar mult mai mare, fiindcă trag mai puţin profit din munca lor. Iubeşte dar şi respectă, mai presus de toţi, pe camarazii tăi, pe fii soldaţilor muncii; cinsteşte în ei ostenelile şi jertfele părinţilor; dispreţuieşte deosebirile de soartă şi de clasă, deosebiri după care numai oamenii de nimic îşi formează sentimentele şi politeţea lor; gândeşte-te că din vinele ţăranilor şi ale muncitorilor de prin ateliere a curs sângele binecuvântat care ne-a mântuit patria. Iubeşte pe Garrone, iubeşte pe Precossi, iubeşte pe Coretti, iubeşte pe Zidăraşul tău: care ascund în piepturile lor de mici muncitori, inimi de prinţi, şi jură-ţi ţie însuţi, că nici o schimbare a soartei nu va putea smulge aceste sfinte prietenii din copilărie, din inima ta. Jură-mi că dacă după patruzeci de ani, trecând pe la o staţie de drum de fier, vei recunoaşte sub hainele unui maşinist pe vechiul tău prieten, Garrone, cu obrazul înnegrit de fum… O! Nu, n-am nevoie să juri… sunt sigur că îl vei îmbrăţişa chiar de vei fi senator al regatului.
Tatăl tău.

Mama lui Garrone.
Sâmbătă, 29.

Îndată ce mă întorsei la şcoală, auzii o veste tristă. De multe zile, Garrone nu ma venea pentru că mama sa era rău bolnavă şi sâmbătă seara, ea îşi dete sufletul. Ieri de di-mineaţă, îndată ce intră profesorul în clasă, ne zise:
— Sărmanului Garrone i s-a întâmplat cea mai mare ne-norocire ce poate izbi pe un copil. A murit mama lui. Mâine, bietul băiat o să vină la şcoală. Vă rog, băieţi, să respectaţi grozava durere ce îi sfâşie inima. Când va intra, salutaţi-l se-rios şi prieteneşte, nici unul să nu glumească, nici unul să nu râdă cu el; vă rog!
Azi de dimineaţă, puţin mai târziu decât ceilalţi, intră Garrone. Mi se rupse inima, când îl văzui. Era tras la faţă, avea ochii roşii şi abia se ţinea pe picioare: parcă ar fi fost bolnav de o lună de zile. Nu l-ai mai fi cunoscut. Era îmbră-cat în negru din cap până în picioare. Ce milă ne era de el! Nici unul nu crâcni, toţi ne uitarăm la dânsul. Cum intră şi văzu iarăşi clasa de unde mama sa venea să-l ia mai în fie-care zi, banca aceea pe care ea se plecase de atâtea ori în zilele de examen, ca să-i dea cele din urmă poveţe şi unde el se gândise de atâtea ori la dânsa, nerăbdător de a alerga întru întâmpinarea ei, izbucni într-un hohot de plâns dis-perat. Profesorul îl luă lângă sine, îl îmbrăţişă şi-i zise:
— Plângi băiete; dar fă-ţi inimă. Mama ta nu mai e aici, dar te vede, te iubeşte încă; tot trăieşte lângă tine şi într-o zi o s-o revezi, pentru că eşti un suflet bun şi cinstit ca şi dânsa. Fă-ţi inimă!
După ce zise aceasta, îl aduse în bancă, lângă mine. Nu îndrăzneam să mă uit la el. Garrone îşi scoase caietele şi cărţile, pe care nu le deschisese de mai multe zile, şi deschi-zând cartea de citire, unde e o gravură care reprezintă o mamă cu fiul ei de mână, izbucni iarăşi în plâns, şi îşi plecă uşor capul pe braţ.
Profesorul ne făcu semn, să-l lăsăm să stea aşa şi începu lecţia. Eu aş fi vrut să-i spun ceva, dar nu ştiam ce. Îl atinsei cu mâna şi îi şoptii la ureche:
— Nu mai plânge, Garrone dragă!
El nu răspunse şi, fără să-şi ridice capul de pe bancă, îşi puse mâna lui într-a mea şi o ţinu aşa. La ieşire nu-i vorbi nimeni; toţi trecură pe lângă el cu respect şi în tăcere. Văzui că mă aşteaptă mama şi alergai s-o îmbrăţişez; dar ea mă respinse şi se uită la Garrone. Deocamdată nu înţelesei de ce, dar băgai de seamă că Garrone, singur de o parte, se uită la mine cu o privire de o întristare nespusă, parcă ar fi zis:
Tu îmbrăţişezi pe mama ta; eu n-o s-o mai îmbrăţişez pe a mea! Tu ai încă pe a ta; a mea a murit! şi atunci pricepui pentru ce mama mă respinsese. Ieşii cu dânsa, dar nu o luai de mână.

Giuseppe Mazzini.
Sâmbătă, 29.

Garrone a venit şi azi după-amiază la şcoală, tot galben la faţă şi cu ochii umflaţi de plâns. Abia s-a uitat la micile daruri ce-i pusesem pe bancă, la locul său, ca să-l mai mângâiem. Profesorul adusese o pagină dintr-o carte, ca să i-o citească, să-l facă să mai prindă inimă, să-i mai aline durerea.
Mai întâi, el ne înştiinţă că mâine trebuie să ne ducem toţi, punct la douăsprezece, la primărie, ca să fim faţă, când se va da medalia de “Virtute cetăţenească” unui băiat care a scăpat pe un copil ce era să se înece în Pad; şi că luni o să ne dicte-ze descrierea serbării, în locul povestirii lunare. Pe urmă se întoarse către Garrone, care stătea cu capul plecat, şi-i zise:
— Garrone, ia sileşte-te să scrii şi tu ce voi dicta.
Toţi ne luarăm condeiele. Profesorul dictă:

Mazzini, născut în Genova la 1805, a murit în Pisa la 1872. A fost un mare suflet de patriot, un mare scriitor, cel dintâi apostol şi inspirator al revoluţiei italiene. Din cauza iubirii sale de patrie, el a trăit patruzeci de ani, sărac, exilat, persecutat, rătăcitor şi totdeauna nestrămutat în principiile şi ideile sale. Mazzini, care adora pe mama sa şi care moştenise de la ea tot ce avea mai curat şi mai nobil în sufletul său curajos şi distins, scria astfel unui bun prieten al său, ca să-l mângâie pentru cea mai mare din nenorociri. Iată pe scurt cuvintele lui:
“Prietene, tu n-o să mai vezi pe mama ta pe acest pământ. Acesta e groaznicul adevăr. Eu nu vin pe la tine, pentru că durerea ta e una din acele dureri solemne şi sfinte care trebuiesc înfrânte prin ele înşile. Înţelegi ceea ce vreau să zic prin cuvintele: Trebuie să învingem durerea! Să învingem ceea ce durerea are mai puţin sfânt, mai puţin curat, ceea ce în loc de a îmblânzi sufletul, îl slăbeşte şi-l înjoseşte.
Dar cealaltă parte a durerii, partea cea mai nobilă, aceea care măreşte şi înalţă sufletul, aceea ce trebuie să rămână cu tine, să nu te părăsească niciodată. Aici, pe pământ, nimic nu înlocuieşte o mamă bună.
În durerile şi în mângâierile pe care viaţa ţi le mai poate da, tu tot n-o s-o uiţi niciodată. Dar trebuie să-ţi aduci aminte de ea, să o iubeşti, să te mâhneşti de moartea ei într-un chip demn de dânsa. Prietene, ascultă-mă! Moartea nu există, nu e nimic! Nici nu se poate înţelege. Viaţa e viaţă şi urmează legea vieţii: progresul.
Aveai ieri o mamă pe pământ, azi ai un înger într-altă lume. Tot ce e bun trăieşte şi după viaţa pământească, mărit în putere. Aşa e şi cu dragostea mamei tale. Ea, acum te iubeşte mai mult decât odinioară.
Şi tu eşti mai responsabil de faptele tale faţa de dânsa, de cum erai mai înainte. De la tine, de la faptele tale: atârnă acum ca să o întâlneşti, să o vezi într-o altă existenţă. Trebuie dar ca, pentru dragostea şi respectul ce ai purtat mamei tale, să devii şi mai bun, ca să o bucuri. Trebuie deci, de aici înainte, la orice faptă a ta, să te întrebi:
Ar încuviinţa-o mama? Trecerea ei într-altă lume ţi-a procurat un înger păzitor către care trebuie să îndrepţi orice rugăciune a ta. Fii curajos şi bun; împotriveşte-te durerii disperate şi de rând; dobândeşte liniştea pe care o au numai sufletele mari, în suferinţele adânci! Iată ceea ce cere dânsa, de la tine!

— Garrone, adăugă profesorul, fii cu inimă şi liniştit, iată ceea ce cere ea, de la tine! Înţelegi?
Garrone făcu din cap, semn că da; şi în timpul acesta lacrimile îi curgeau şiroaie: pe faţă, pe mâini, pe caiet şi pe bancă.

Virtutea cetăţenească.
(Povestire lunară).

La orele douăsprezece punct, eram toţi cu profesorul di-naintea primăriei, ca să vedem cum se dă medalia “Virtutea cetăţenească”, unui copil care scăpase pe un camarad al său din Pad, unde era să se înece. Un steag mare tricolor fâlfâia pe balconul faţadei.
Intrarăm în curtea primăriei. Era înţesată de lume. Vă-zurăm în fundul curţii o masă învelita cu postav roşu, hârtii deasupra, şi, în jurul mesei, un rând de fotolii poleite, pen-tru primar şi pentru consilieri.
În dosul fotoliilor erau uşierii primăriei, îmbrăcaţi în tu-nici albastre şi cu ciorapi albi. La dreapta, în curte, se afla rânduită în şir, o companie din garda municipală. Soldaţii din acea companie aveau multe decoraţii. Alături de ei era o companie de grăniceri. În partea cealaltă erau pomperi în uniformă de sărbătoare şi mulţi soldaţi, care veniseră acolo numai ca să privească; vânători, călăraşi, tunari.
Apoi jur împrejur, răspândiţi prin curte, erau: domni, oameni din popor, câţiva ofiţeri, doamne şi copii, care se în-ghesuiau unii într-alţii. Noi ne rânduirăm într-un colţ, unde mai erau şi alţi mulţi copii de pe la alte şcoli, cu profesorii lor. Lângă noi se afla o ceată de băieţi din popor, cam de la zece până la optsprezece ani, care râdeau şi vorbeau tare; se înţelegea că erau toţi din suburbia Pad-ului, camarazi sau cunoscuţi de-ai băiatului care urma să primească medalia.
De la ferestrele de sus priveau slujbaşi de-ai primăriei. Balconul bibliotecii era înţesat de lume. În balconul din faţă, deasupra gangului, erau o mulţime de fete din şcolile pu-blice şi multe din ‘’Institutul fiicelor de militari, cu frumoa-sele lor văluri albastre. Te-ai fi crezut la un teatru. Toţi vor-beau cu veselie, uitându-se din când în când spre masa cu postavul roşu, să vadă dacă nimeni nu venise încă. Muzica militară cânta în fund, sub gang. Razele soarelui înălbeau zidurile. Era foarte frumos!
Deodată, toţi din curte, din balcoane, de pe la ferestre, începură să bată din palme.
Mă ridicai în vârful picioarelor, ca să văd. Mulţimea ce stătea la spatele mesei, se despărţise şi făcuse loc, ca să treacă un bărbat şi o femeie. Aceştia înaintară. Bărbatul era tatăl său, un zidar, în haine de sărbătoare. Femeia, mama lui mică şi blondă, purta o rochie neagră. Băiatul, bălai şi mititel, era îmbrăcat cu o hăinuţă cenuşie.
Văzând atâta lume şi auzind zgomotul aplauzelor, răma-seră câteşitrei înmărmuriţi; nu mai îndrăzneau: nici să se uite, nici să se mişte.
Un şuier de la primărie îi împinse lângă masă, spre dreapta. Lumea tăcu câtva timp, apoi izbucni în aplauze din toate părţile.
Băiatul se uită la ferestre, apoi la balconul fiicelor de militari. El îşi ţinea în mână pălăria, parcă nu ştia unde se află. Mi se păru că seamănă puţin la faţă cu Coretti, dar e ceva mai roşu. Tatăl său şi mama sa ţineau ochii îndreptaţi spre masă.
Toţi băieţii din suburbia Padului, care stăteau lângă noi, ieşeau din rând, înaintau cât puteau, ca să facă semne camaradului lor, şi-l chemau încet pe nume:
— Gino! Gino! Ginetto!
Tot chemându-l mereu, fură auziţi. Băiatul se uită la ei şi-şi duse pălăria la gură, ca să-şi ascundă zâmbetul.
La un moment dat, toţi soldaţii prezentară armele. Intră primarul, însoţit de mai mulţi domni.
Primarul, cu părul cărunt de tot, cu o eşarfă tricoloră la brâu, se apropie de masă şi stătu în picioare. Toţi ceilalţi stă-teau la spatele lui şi pe alături.
Muzica încetă de a cânta. Primarul făcu un semn. Toţi tăcură şi el începu să vorbească. Cele dintâi cuvinte nu le auzii bine, dar înţelesei că povestea fapta băiatului. Mai pe urmă însă, glasul său se întări şi se răspândi prin toată curtea aşa de limpede şi de sonor, încât nu mai pierdui nici o vorbă:
— Când băiatul văzu de pe mal, că tovarăşul său se zbătea în apă, cuprins de frica morţii, azvârli hainele de pe el şi, fără să se gândească măcar o clipă la pericolul în care se expu-nea, alergă spre râu. Toţi îi strigară: O să te îneci! El nu răspunse. Voiră să-l oprească; el se zvârcoli şi le scăpă din mâini. Îl chemară pe nume; el şi intrase în apă. Apele erau umflate, primejdia era mare chiar pentru bărbat. Dar el se aruncă înaintea morţii cu toată puterea micului său corp şi a inimii sale cele mari. Ajunse, prinse la timp pe nenorocitul care se duse la fund şi-l scoase afară. Se luptă cu furie împotriva valurilor care tindeau să-i înghită pe amândoi; se luptă chiar cu tovarăşul său, care era să-l afunde şi pe el. De mai multe ori dispăru şi reveni deasupra apei, într-o luptă disperată, stăruind fără preget în sfântul său scop, nu ca un băiat care vrea să scape pe un alt băiat, ci ca un bărbat, ca un tată, care se luptă ca să scape pe fiul său, care e viaţa şi singura lui speranţă.
În fine, Dumnezeu nu îngădui ca o faptă aşa de mărinimoasă să fie zadarnică. Băiatul răpi victima uriaşului râu, o aduse la mal şi îi dădu împreună cu alţii, cele dintâi ajutoare. După aceea se duse acasă singur şi liniştit, ca să-şi poves-tească fapta părinţilor săi, ca un lucru foarte simplu. Dom-nilor! Mare şi vrednic de respect este curajul la un bărbat. Dar la un copil, în care nu poate fi nici o bănuială de ambiţie şi de interes, la un copil care e nevoit să dezvolte cu atât mai multă îndrăzneală, cu cât lipsesc puterile, la un copil căruia nu-i cerem nimic, care n-are nici o îndatorire, care ne pare destul de bun şi nobil numai când recunoaşte şi înţelege sacrificiile altuia, fără ca el să le îndeplinească; la acela bărbăţia este un lucru dumnezeiesc.
Nu voi mai spune altceva nimic, domnilor. Nu vreau să încarc cu laude de prisos o mărinimie aşa de simplă. Iată-l! Aici în faţa voastră stă mântuitorul viteaz şi generos. Soldaţi, salutaţi-l ca pe un frate! Mame, binecuvântaţi-l ca pe un fiu! Copii, aduceţi-vă aminte de numele lui, întipăriţi-vă în minte chipul lui, ca să nu se mai şteargă niciodată din inima voas-tră! Vino aici băiete! Te decorez în numele regelui Italiei cu medalia “Virtutea cetăţenească”.
Un “să trăiască”, izbucni deodată şi răsună împrejurul palatului primăriei.
Primarul luă de pe masă medalia şi o prinse pe pieptul băiatului. După aceea îl îmbrăţişă şi îl sărută. Mama sa îşi duse mâna la ochi, tatăl îşi plecase capul pe piept. Primarul le strânse mâna la amândoi şi luând decretul decoraţiei, le-gat cu panglică, îl dete mamei.
Îndată apoi se întoarse către băiat şi-i zise:
— Amintirea acestei zile atât de glorioase pentru tine, atât de fericită pentru tatăl tău şi pentru mama ta, să te ţină în toată viaţa pe calea virtuţii şi a onoarei. Rămas bun!
Primarul ieşi, muzica începu a cânta şi totul părea sfârşit, când compania de pompieri se despărţi şi lăsă să treacă un băieţel de vreo nouă ani. Acesta se repezi pe lângă o doam-nă, care se şi aruncă în braţele băiatului decorat.
O a doua salvă de aplauze şi de urări răsună în curte.
Toţi înţeleseră îndată, că acesta era băiatul care fusese scăpat şi că venea să mulţumească mântuitorului său. După ce îl sărută, îl luă de braţ, ca să-l însoţească afară. Amândoi mergeau înainte şi după ei veneau: tatăl şi mama, îndreptân-du-se cu toţi spre ieşire. Pătrunseră cu greu prin mulţimea care se ducea după ei: soldaţi, copii, femei, gardişti, fără nici o ordine. Toţi se împingeau sau se ridicau în vârful picioa-relor, ca să-l vadă pe băiat. Cei care erau în drumul lui, îl apucau de mână. Când trecu pe dinaintea băieţilor din şcoli, toţi ridicară în sus pălăriile.
Cei din suburbia Padului făcură un zgomot nespus; unii îl trăgeau de haină, alţii îl apucau de mâini, strigând:
— Gino, trăiască Gino! Bravo Gino!
Îl văzui şi eu, când trecu pe lângă mine. Era aprins la faţă, vesel; medalia era prinsă cu o panglică albă, roşie şi verde. Mama lui plângea şi râdea; tatăl său îşi răsucea mustaţa şi mâna îi tremura ca şi când ar fi fost prins de friguri… Lumea de pe la ferestre şi balcoane se tot uita la ei şi îi aplauda. Deodată, tocmai când băieţii erau să intre sub gang, o adevă-rată ploaie de flori, de buchete de viorele şi mărgărite, căzu din balconul fiicelor de militari, acoperind capul băiatului, pe al tatălui, pe al mamei şi împrăştiindu-se pe pământ. Mulţi se apucară să le culeagă repede şi le dădură mamei… Mu-zica, în fundul curţii, cânta încet şi duios o melodie fru-moasă, care părea cântecul unor glasuri argintii ce se depăr-tau încet în jos, pe ţărmurile unui fluviu.

Alege pagina: [ 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 ]