1 Martie – Din calendarul popular

De suflet » 1 Martie – Din calendarul popular
Articol scris de happymama | Comentează articolul

Încă din timpuri preistorice încep să apară şi să se perpetueze fel de fel de credinţe, datini şi superstiţii legate de cultul soarelui. Luna martie (Mărţişor în calendarul popular) se încadrează unui început de ciclu specific cultului soarelui, întregul său interval fiind sub semnul magic al mărţişorului – simbol solar -, un fel de dominantă mitică proprie spiritualităţii carpatice, a unei viziuni proprii asupra astrului dătător de căldură şi lumină atât de necesare. Mărţişorul, ca simbol soleiform, marchează trecerea de la iarnă la primăvară, ilustrând în chip mitologic o eliberare a naturii din tainicele refugii, înfruntarea dintre cele două anotimpuri, redate prin cele două culori: albul – iarna friguroasă şi roşul, anotimpul mai cald – primăvara. Acest talisman fiind închinat în vremuri ancestrale soarelui, care după 1 martie începe să încălzească tot mai tare, marca şi un scenariu ce se repeta an de an prin dezgheţarea pământului, când plugurile începeau să răstoarne brazdele, iar seva urca triumfător în tulpinile şi ramurile copacilor.

Ca substitut solar, mărţişorul simbolizează, prin cromatica bicoloră (alb-roşu), anumite contraste: iarnă-primăvară, frig-căldură, întuneric-lumină, moarte-viaţă, sterilitate-fecunditate, sărăcie-fertilitate etc., învingătoare ieşind, crescător, părţile patronate de soare (primăvara, căldura, lumina, fecunditatea şi fertilitatea). Dar tot ca un simbol solar, mărţişorul, prin cele două fire împletite într-un şnur, mai simbolizează şi cele 365 de zile ale unui an, zile luminate de soare, indiferent de anotimp.
În societatea tradiţională, fetele şi uneori femeile tinere purtau mărţişor începând cu 1 martie în semn de cinstire a primăverii mult aşteptate, dar şi pentru valoarea de talisman a acestuia. Spre sfârşitul lunii martie, fetele care aveau pistrui pe faţă îndeplineau un rit arhaic, ele ieşeau prin grădini şi aruncau în sus mărţişoarele pe care le-au purtat timp de o lună, rostind o incantaţie către soare, un fel de rugă: „Sfinte soare, sfinte soare, /Dăruiescu-ţi mărţişoare, /În locul lor tu mă fereşte, /De pistrui, că mă-negreşte. /Ia-mi te rog negreţele /Şi dă-mi albeţele ,/Fă-mi faţa ca o floare, /Sfinte soare, sfinte soare”.
Şnurul împletit din două fire de care se agăţa şi o monedă (de obicei dintr-un metal preţios) era şi un fel de urare pentru cel căruia i se oferea, ca faţa să-i fie albă ca un crin sau rumenă ca un trandafir, iar banul agăţat simbolizând norocul, belşugul şi îndestularea în acel an. Femeile ce au purtat mărţişoare le agăţau prin arborii din livezi, pentru ca aceştia să rodească cât mai bine (era un rit de fertilitate).
Dar, cu timpul, tradiţia mărţişorului a căpătat alte sensuri, conform evoluţiei fireşti a societăţii. Mărţişorul nu se mai confecţionează şi nu mai este oferit ca înainte, în locul banului se prind fel de fel de figurine, care ar simboliza norocul, fericirea sau iubirea mărturisită sub acest ascunziş. Nu de puţine ori, sau chiar în totalitate, mărţişorul devine tot mai mult un accesoriu minimalizat comparativ cu cadourile ce sunt oferite cu această ocazie.
Obiceiul pur autohton al mărţişorului a început să penetreze şi în mediile spirituale ale altor etnii vecine românilor, cunoscând totuşi o arie de răspândire destul de limitată.

autor: Mihai Camilar

Articole asemanatoare: